„Eu, în materie de democraţie n-am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că trei sunt formele de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care fiecare face ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede. Iar Bergson, filozof modern, declară acest lucru: „Democraţia e singurul sistem compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, dar are un viciu: nu are niciun criteriu de selecţiune a valorilor de conducere“.
Şi totuşi nu e adevărat! Practica socială arată, cel puţin în democraţiile occidentale, că valorile sunt selectate până la urmă.
Nu ştiu, eu nu vreau să ofensez Occidentul, dar nu geme de mari oameni de stat, azi.
Asta e adevărat.
Şi nici Statele Unite nu plesnesc de prea mulţi mari oameni de stat.
Să nu provocăm un scandal diplomatic, nu?
Nu. Dar e real! Ceea ce înseamnă că în democraţie numai întâmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus primul război mondial politic.
Şi a scos Franţa la liman…
Nu, Europa la liman. Nu ştiu dacă el a declarat că cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist“, nu e de stânga şi democrat, n-are inimă, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin.
Ăsta a fost Clemenceau…
Nu eu! E cineva, nu?
Domnule Ţuţea, înseamnă că nu puneţi un semn de egalitate între democraţie şi liberalism, nu?
Nu. Liberalismul e aproape de gândirea aristocratică a corpului social; democraţia, nu.
Puteţi să daţi un exemplu, din istoria noastră politică, de om care a fost liberal?
Păi dacă îl dau pe Ionel Brătianu trebuie să mă ridic în picioare, dar nu pot. E aşa de mare om de stat… Nu ştiu dacă nu cumva la Versailles s-a declarat despre el că ăia care dictau Tratatul de la Versailles – nu ştiu cine a spus, poate Beneş – sunt nişte balcanici, „dumneavoastră sunteţi stăpân“. Brătianu! Cred că a fost cea mai mare conştiinţă politică europeană la Versailles. (…)
Altfel, a fost un mediocru debatteur parlamentar, nu era un mare orator la tribuna Parlamentului…
Dar a decis când şi cum trebuie. Când Iorga, cu orgoliul lui, îi spune lui Ionel Brătianu: „Ce să învăţ eu de la un inginer!?“, Brătianu, care era prim-ministru, îi răspunde: „Măsura, domnule profesor, măsura!“. Ha, ha, ha! „Măsura, domnule profesor!“ (…) Eu am emoţii când trec prin două gări. Prin Blaj, prin Mica Romă a lui Eminescu, care ne-a relatinizat, nu? Şi prin Florica, unde-i mormântul acestui mare om. Ţin să afirm, însă, că indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia, în vestul Europei. El, prin această biruinţă, devine ispititor pentru vânzoleala din spaţiul răsăritean.
Şi totuşi spuneaţi că Occidentul n-a dat mari valori politice.
Actualmente.
Atunci cum poate acest sistem să prospere fără mari personalităţi politice?
Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinaţie. Liberalismul favorizează corpul social: te instalezi în sistem şi n-ai încotro… În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcându-se nederanjate de nimeni (…) adică nu deranjează mecanismul gândirii dogmatice universale creştine…”
(P. Țuțea, „În democrație, numai întâmplarea naște un mare șef”,
fragment din interviul realizat de Vartan Arachelian)
Se remarcă în acest paragraf distincția radicală pe care Țuțea o face între democrație și liberalism. Liberalismul este aristocratic și stimulează valoarea, în timp ce democrația este pentru vulg, valorile sunt selectate doar în mod aleator. Și, dacă democrația este o moștenire a anticilor, Țuțea recurge la Platon și Aristotel atunci când vorbește despre ea. Câteva comentarii aș avea de făcut în marginea ideilor expuse de filosoful român:
I. Dacă vorbești despre democrația modernă este ineficientă referința la autori precum Platon sau Aristotel. Pentru Platon, de exemplu, Republica ideală este singura formă de guvernare viabilă. Din punctul său de vedere, dintre regimurile existente, monarhia este singurul regim care se apropie cel mai mult de această Republică. Or monarhia, care imită cel mai mult proiectul ideal, este o societate statică, strict ierarhizată, bazată pe autoritate și tradiție. Spre deosebire de o astfel de societate, care se apropie cel mai mult de Republica ideală, societățile moderne sunt egalitare – în sensul că pornesc de la premisa egalității tuturor indivizilor –, sunt deschise și se bazează pe o negociere continuă a sensurilor, mai mult decât pe tradiție.
II. Dacă discutăm deci despre democrația modernă, și nu despre cea a anticilor, cred că deosebirea dintre liberalism și democrație nu mai poate fi una radicală. Și asta deoarece, fără liberalismul politic, în sensul lui clasic (Locke, Montesquieu etc.), nu poate fi înțeleasă democrația modernă. Principiile liberale sunt cele care reglementează societățile democratice moderne sau, mai precis, orice democrație are la bază principii liberale: 1) dreptul natural al individului la proprietate, 2) dreptul la libertatea conștiinței și a opiniilor, din ambele decurgând prioritatea individului față de societate, 3) reprezentativitate politică și 4) separarea puterilor în stat. Dacă comparăm din aceste puncte de vedere democrația antică cu cea modernă, avem de-a face cu antinomii. Adică democrația modernă este aproape opusul democrației antice. Să le luăm pe rând:
Pentru liberalii moderni dreptul individului la proprietate este unul natural, pe asta bazându-se întreaga ordine socială și economică. Pentru antici proprietatea decurgea din rolul social al individului. Ea era strict legată de poziția socială a individului și de îndatoririle acestuia față de societate. De aici și prioritatea societății față de individ și holismul societăților tradiționale.
Exprimarea opiniilor în cadrul societăților antice este reglementată de puterea tradiției. Cel care exprimă un punct de vedere în afara acesteia riscă. Chiar viața. Vezi cazul lui Socrate, victimă a democrației ateniene. Azi, libertatea de conștiință este un drept al individului și el a fost cucerit prin ieșirea societății de sub tutela strictă a tradiției (reprezentată în Europa de Biserică) și de crearea unui spațiu de exprimare neutru în raport cu aceasta (statul laic).
Dacă democrația antică era una directă, cea modernă este una reprezentativă. Cetățeanul atenian participă direct la discuții și la luarea deciziilor, în timp ce cetățeanul modern își deleagă reprezentanți pentru a decide în locul său.
Separarea puterilor în stat are sens în contextul reprezentativității. Ea apare că o măsură de prevenire a abuzurilor puterii (cei care reprezintă) asupra cetățenilor (cei reprezentați). A vorbi despre așa ceva la greci este aproape un non-sens.
Cât despre societatea românească, a se cerceta în ce măsură a fost structurată de aceste principii în perioada modernă. Să aibă asta legătură cu deficitul de democrație?
Eu nu inteleg cum poate fi invocat Petre Tutea intr-o discutie despre democratie sau despre orice. In opinia mea singura viziune acceptabila despre el este doar cea promovata de urmatoarele situri:
http://www.facebook.com/pages/Academia-Na%C8%9Bional%C4%83-de-Ortodoxism-Patriotic/463639510335368
http://www.facebook.com/pages/Institutul-Dacic-de-Ortodoxism-Cuantic/#!/pages/Institutul-Dacic-de-Ortodoxism-Cuantic/275453595903400?fref=ts
Promit ca data viitoare sa citez din Silviu Brucan sau din Vadim Tudor.
Lasand la o parte poantele celor de la Academia de Patriotism sau Intitutul Dacic de Ortodoxism (in care ei l-au inclus si pe Tutea pentru unele maxime mai excentrice de-ale lui) Tutea nu a fost invocat aici ca o autoritate in ceea ce priveste democratia, ci mai degraba ca un pretext de a discuta despre felul in care a fost (ne)-inteles sensul democratiei in modernitatea noastra. Din acest acest punct de vedere Tutea mi se pare un personaj reprezentativ pentru felul in care elita intelectuala interbelica s-a raportat la modernitate. Dupa cum stim cu totii, Tutea a exercitat o mare fascinatie imediat dupa 89 (datorita vietii sale, a eruditiei, a stilului oral si a unor prietenii celebre), fiind admirat si de o parte din elita noastra intelectuala. Semnificativ in noua orientare a elitei post-comuniste mi se pare (dupa cum remarca si Victor Rizescu in cartea sa) optiunea pro-occidentala care merge in tandem cu o preluare necritica, cvasi-mitologica a perioadei interbelice (lucruri care se contrazic un pic, pentru ca interbelicul era cam anti-occidental!). Ce vreau sa spun in concluzie e ca afirmatiile lui Tutea mi se par semnificative pentru felul in care s-a constituit modernitatea noastra, cam nationalista si cu putina aprehensiune pentru democratie. Lucruri care mie mi se par relevante si azi. Cum ma pot raporta la aceasta realitate? Pot sa o ignor, considerand-o nesemnificativa, eventual incercand s-o cenzurez. Pot sa fac misto de ea (ceea ce se pare ca unii o fac cu succes). Sau pot sa o iau in serios si sa incerc o raportare critica.
Referitor la citarea din Brucan sau Vadim, evident ca se poate face, depinde doar cum o faci si in ce scop…
Si tot legat de ideile acestui text, mi se pare iar relevant ca modernitatea noastra este una anti-liberala (sau ideile liberale, atat cat au influentat ele, s-au referit mai degraba la natiune si nu la invivid). De aceea, poate nu intamplator, ideile lui Zeletin, unul din liberalii nostri clasici, nu au aproape nimic de a face cu liberalismul clasic. Eu insa, nu am auzit vorbindu-se la noi prea des despre lucrurile astea…
“Liberalismul e aproape de gândirea aristocratică a corpului social; democraţia, nu.” O fraza de astfel il descalifica pe Tutea… E o afirmatie total imbecil, incultà din punct de vedre istoric al trecutului si modernitatii… Gândirea liberalà nu e aristocraticà, e profund burghezà, aristocratie adevàratà era asezatà pe o ierarchie genealogic în care nu îi era pasà de liberalism nici de democratie….
Sunt de acord cu dumneavoastra ca ideologia liberala e afina cu idealurile burgheziei si nu cu cele ale aristocratiei. Pe de alta parte, in Anglia, primele “libertati” au fost obtinute de nobili impotriva regelui. Apoi, ma gandesc ca e posibil sa existe o traditie printre conservatorii romani, de a asocia liberalismul cu aristocratia. Am in vedere acum pe A. C. Popovici de exemplu (care nu poate fi suspectat nicidecum de incultura politica) si care afirma ca liberalismul are la baza un principiu aristocratic deoarece valorizeaza libertatea (valoare aristocratica prin excelenta) si inegalitatea in defavoarea egalitarismului democratic. E posibil deci ca si Tutea sa fi avut sursele sale 🙂
Liberalismul stimulează inegalitățile de orice fel, inclusiv cele de moralitate și competență. Democrația consideră ca o mare valoarea egalitatea. Dintre cele două, este evident că aristocrația este mai simpatetică față de liberalism, nu față de democrație.