Regizorii români de după 1989 nu s-au sfiit în a ne prezenta o Românie de-a dreptul degradantă şi, totodată, pitorească pentru străini. Cum ar veni, la marginea estică a Uniunii Europene de acum sălăsluieşte o ţară bizară, ai cărei cetăţeni nu par deloc racordaţi la modernitate. În Balanţa lui Pintilie, Nela, o profesoară ce merge cu trenul într-un mic târguşor de provincie unde a fost repartizată, ia contact cu barbaria chiar din gară – un grup de patibulari, români neaoşi, încearcă din răsputeri să o violeze. Mai departe în film se perindă fel şi fel de personaje ruşinoase, inclusiv un popă patriot şi, desigur, beţiv. Securiştii se preumblă şi ei nestingheriţi prin cadre pentru a îngroşa tuşa naţional-comunismului atotcuprinzător. În Niki Ardelean, colonel în rezervă (tot Pintilie), Niki, un colonel extrem de retrograd (adept al naţional-comunismului şi el), nu ezită să-i crape ţeasta cu un ciocan cuscrului său, mult mai modernul şi emancipatul Florian (alias Flo). În Senatorul melcilor, la fel ca în filmele amintite, Mircea Daneliuc înfăţişează o Românie politică la fel de grobiană în demersu-i. Exemplele pot continua la infinit. Singurele excepţii sunt filmele care se inspiră din preaplinul vieţii mic-burgheze din oraşele vibrante economic (vezi searbădul Marţi, după Crăciun, de Radu Muntean).
După dealuri (scenariul şi regia Cristian Mungiu), un film inspirat de romanul nonficţional al Tatianei Niculescu Bran (regizorul ţine morţiş să ne spună asta), pune pe ecran o poveste extrem de simplă: există o (post)modernitate, al cărei exponent este Alina (Cristina Flutur), şi o modernitate eşuată, o Românie bigotă şi superstiţioasă, reprezentată de toate celelalte personaje care se arată în film. Cum ar veni, Alina, o fată ce vine din Germania de la muncă să-şi întâlnească vechea prietenă de orfelinat, Voichiţa (Cosmina Stratan), iubeşte – e posibil să fie chiar o iubire safică (filmul nu spune explicit asta, dar sugerează în subsidiar, că cele două fete au avut relaţii intime în trecut) –, are un suflet ce caută alinare, numai că România în care trăieşte, primitivă şi ancestrală, nu poate înţelege aceste reprezentări ale spiritului modern şi, prin urmare, se comportă într-un mod barbar, medieval şi grotesc.
Până la sfârşitul peliculei (când intră în scenă poliţiştii şi medicul care constată decesul, o femeie-doctoriţă extrem de arţăgoasă şi flegmatică ce şuieră drăcuind personajele ignorante care s-ar face responsabile de moartea Alinei), nici măcar o fiinţă umană nu are caracteristicile normalităţii, în accepţiune modernă. Toţi sunt fie idioţi (fratele Alinei), fie de o prostie monumentală, ce se trage din obscurantism şi ignoranţă milenare, aici aşezându-i deopotrivă pe preot şi alaiul de călugăriţe habotnice, dar şi pe medicul care s-a ocupat de Alina, atâta vreme cât aceasta a stat la spital pentru tratament – medicul îi prescrie câteva pastile banale şi, la externare, lansează apelul călduros ca pacientei să-i fie citite multe rugăciuni, căci numai acestea îi mai pot ameliora boala. Medicul însuşi este caricatural, nu are chemare pentru medicină, este slab pregătit profesional, are gusturi culturale îndoielnice (pe peretele cabinetului său tronează un poster, un afiş în triptic, unde, alăturate, pe aceeaşi reproducere ordinară, se arată privirii Fecioara Maria, Gioconda şi un peisaj – apus de soare).
Fratele Alinei (un individ retardat) intră în scenă la o spălătorie auto (spală maşini). Este îmbrăcat româneşte, adică prost. Are nişte cizme de cauciuc, un nelipsit fes ce-i stă strâmb pe cap şi o pufoaică soioasă. Pe tot parcursul filmului, aceasta este garderoba, de zi şi de noapte, a personajului imbecil.
Despre mănăstire, preot şi călugăriţe ce să spunem? Sunt personajele obscurantismului, prin excelenţă. Toţi sunt buni la suflet, nu sunt rău intenţionaţi (aici Cristian Mungiu spune că a încercat să fie echilibrat), dar, spre ghinionul lor, sunt monumental de proşti. Ei nu sunt în stare să aibă un minim de discernământ şi să descifreze „maladia” Alinei, prin urmare nu ezită să o supună supliciului. Şi în supliciu există nuanţe, echilibrări ale regizorului, fetei i se citesc Moliftele Sfântului Vasile (nimic rău, nu-i aşa?), dar, pe de altă parte, există şi lanţuri (fata este legată de mâini) şi ger (i se oferă adăpost într-un fel de coteţ neîncălzit, o aşa-zisă clopotniţă, aburul care-i iese din gură fiind în măsură să oripileze, ce habotnici inumani, nu?). Pe de altă parte, când preotul şi călugăriţele se hotărăsc să-i aplice „tratamentul” fatal Alinei, ei bine, tocmai cel fără de minte este chemat să-şi dea consinţământul, prin urmare există idioţenie (fratele Alinei), dar, totodată, există neghiobie chiar mai mare decât idioţenia (şi pentru această neghiobie exponentul principal e unul colectiv – întregul arsenal de personaje care populează mănăstirea).
Biserica mănăstirii şi acareturile sunt de-a dreptul oripilante. O stare de provizorat şi o dezordine totală, în ciuda faptului că nişte călugăriţe tot bocănesc cu ciocanul pe alei, părând că încearcă să repare ceva. Nimic nu este terminat, nimic nu este în regulă, de la interiorul bisericuţei (bisericile noastre sunt micuţe şi neimpozante, nu au măreţia catedralelor, în ele intri cu capul plecat pentru că rişti să dai cu fruntea de tocul uşii, ştim asta de la Cioran, care s-a arătat dezgustat, e drept, în tinereţe, de bisericile noastre sfrijite), până la dependinţele ce seamănă mai degrabă a coteţ decât a aşezământ omenesc. Nu-i problemă, ortodoxismul se simte bine în frugal şi umilinţă, dar în filmul lui Mungiu este vorba de mult mai mult, este vorba despre o stare de provizorat cu valoare de habitudine, o cârpăcire, un flasc premodern continuat în modernitate. Aici Mungiu ne arată, în miniatură, imaginea României de azi şi dintotdeauna, o ţară a deficienţelor milenare, iar ortodoxismul nostru pare să joace rol de avangardă în viziunea regizorului mult-premiat.
Ştim placa, am mai văzut-o, nimic nou sub soare, ce a mai fost (filme cu români involuaţi şi neadaptaţi modernităţii) o să mai fie, iar filmul lui Mungiu nu reprezintă decât o nouă însăilare de clişee numai bune de afurisit poporul ignorant în rândurile căruia s-au născut cei mai lucizi dintre români. Umanitatea filmului îmi scapă, rămân doar cu grotescul, cu hilarul, iar biserica ortodoxă dă imaginea caricaturală a unui întreg avânt cu premise false ce a cuprins societatea românească de acum şi dintotdeauna. Să fie asta realitatea? Sau mai degrabă colecţiile de clişee ce abundă în filmul regizorului Cristian Mungiu ne sugerează pieziş că există un exponent cultural (ortodoxismul) care nu se sincronizează cu modernitatea?
Deconstrucţiile teoretice din sfera antropologiei culturale ne arată altceva. Până una-alta, Cristi Mungiu ne spune alt lucru: România este un proiect neterminat, o ţară înapoiată, iar personajul din final, ce mânuieşte un picamer şi tot sparge la un trotuar, o stradă, dă seama şi el de asta. Din acest film biserica ortodoxa şi românii ies foarte şifonaţi. Un scenariu şi o regie modeste, prozaice, o incursiune prin locurile comune din cultura română, foarte bune, în schimb, pentru premii internaţionale. Alex. Leo Şerban, vorbind despre filmele iraniene, se exprima cam aşa: ca un iranian să ia un premiu internaţional este suficient să facă un film. Putem completa, unui regizor român aspirant la premii îi ajunge un colaj de clişee culturale inteligent corelate, şi piesa-i gata.
Articol publicat și în revista Cultura
Multe lucruri nu sunt clare în recenzia asta: “Senatorul melcilor” înfăţişează o Românie grobiană. Eu îmi aduc aminte că prezintă o situaţie particulară dintr-o zonă provincială, de la munte. Cum ajunge autorul recenziei să vb. despre România? Cum a făcut el extinderea asta? “Marţi, după Crăciun” e searbăd — de ce, pt. că aşa spune Aurelian Giugal? Când trece la analiza filmului “După dealuri”, iarăşi începe cu România. Or nu, Tanacu nu e România, nici măcar în filmul lui Mungiu. Autorul spune că filmul ăsta, ca şi cele menţionate mai sus în recenzie, sunt pline de clişee — dă asigurări, nu argumente. De ce n-ar fi ele modele culturale? De ce nu descriu ele o realitate de fapt? Să zicem că filmele astea sunt clişeice — fapt care tb. totuşi demonstrat –, ce legătură au clişeele astea cu realitatea cotidiană? Nu aflăm din recenzie. Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă nu cumva filmele pomenite îi deranjează convingerile naţionaliste şi ortodoxiste autorului recenziei. Deşi nu e limpede, poate că asta e poziţia de pe care critică filmul lui Mungiu. Oricum, o altă poziţie nu se oboseşte să creioneze.
@dragos
Dvs. cititi filmele intr-o anumita cheie. Spuneti de niste cazuri particulare, eu gandesc asa mai global. Eu in filmul lui Mungiu vad o Romanie in miniatura, dvs. va ganditi la cazul Tanacu. Marti, dupa Craciun mie imi pare un film anost si searbad, dvs. sunteti de alta opinie. Ceea ce conduce catre doua intrebari simple: sunt eu un ortodoxist si un nationalist fervent? Asta va intereseaza, daca sunt un pasunist de moda veche. Cum v-as putea convinge ca nu sunt asa cum ma etichetati dvs.? Pentru ca intrebarile sunt pur retorice. Eu cred ca starea noastra amorfa nu deriva din ortodoxismul nostru ancestral, refuzul normelor si al legii este mult mai pregnant in centrul Bucurestiului sau la Cluj-N. in comparatie cu Romania de dupa dealuri. In rest numai bine, aveti tot dreptul sa apreciati orice film considerati dvs.
N-aş vrea să îndrept discuţia către ce convingeri aveţi personal, ci către ce se poate înţelege din text. Nu mă pasionează o discuţie la persoană, bănuiesc că nici pe dvs. Sunt de acord că Mungiu face filme cu gândul la premiile din Occident, numai că eu de aici scot altceva, şi anume mi se pare că e prea molcom, că nu merge mai departe, că nu e îndeajuns de incisiv. Cazul Tanacu chiar a existat, am văzut preotul “real” dând declaraţii halucinante; or cel din film e, prin comparaţie, un om raţional. Mi se pare că Mungiu ar fi putut să insiste mai mult pe cât de “bine” îi este Alinei în Occident; o lume de “după dealuri” chiar există, iar ea este determinată să rămână aşa şi de Occident. Regizorul ar fi putut folosi din cazul real poziţia suspectă a episcopului din zonă, care l-a marginalizat pe preotul de la Tanacu. Mungiu nu zice mai nimic despre asta. În “realitate”, ierarhia bisericească iese f. rău la afacerea Tanacu, care arată punctual la ce aberaţii duce această ierarhie în cel mai bun caz medievală. Din asemenea motive, mi se pare că Mungiu e căldicel.
“Starea noastră amorfă” nu derivă numai din ortodoxism, dar să spuneţi că nu derivă deloc din acesta e o exagerare (dacă asta spuneţi). Alături de un capitalism dereglementat, de neoliberalism, ortodoxismul şi naţionalismul participă la păstrarea anumitor zone româneşti în feudalism.
Legat de o perspectivă globală: şi dvs. faceţi deosebirea între Bucureşti, Cluj şi România de după dealuri; e complicat de vorbit despre o singură Românie, unitară; cu atât mai mult despre una conturată simbolic în vreun film.
“Marţi, după Crăciun”: mă gândesc că nu e de ajuns să aveţi doar opinii, fără argumente, într-un articol. Aşa şi eu am o opinie, şi un al 3-lea etc. Dar, fără explicaţii, opiniile sunt opace. În afară de faptul că poate fi luat act de ele, nimeni, cred, nu ajunge să înţeleagă mare lucru.
Mai intai de toate as vrea sa apreciez tonalitatea discutiei dvs. Este echilibrata si punctuala. Spuneti ca Mungiu nu este extrem de incisiv, ca este caldicel. Cazul Tanacu a existat, da, si ce daca. A existat un preot care a dat declaratii halucinante ziceti dvs. Iarasi spun, si ce daca. Cazuri extreme exista in orice societate si la nivelul fiecarei categorii sociale. Cand vrem sa evitam cliseele nu luam un caz particular si generalizam. Ori asta cred eu ca face Mungiu. O Romanie dupa dealuri exista numai ca nu aceea este responsabila de inapoierea Romaniei, normele si legile tarii asteia nu se fac in manastiri ci, culmea, chiar la Bucuresti, Cluj-N. sau Timisoara, adica exact acolo unde, chipurile, tara tine pasul cu modernitatea.
Da, filmul care este o fictiune in esenta contureaza o anumita imagine, o face clara si o inoculeaza privitorilor. Repetata obsesiv ajunge sa fie credibila. Pai ce faceau tovarasii pe vremuri cu filmele propagandistice? Nu doreau re-scrierea istoriei si re-modelarea inconstientului colectiv? Asta face si Mungiu acum, numai ca el este pe invers.
Visconti, De Sica, etc. etc., faceau si ei filme si zugraveau Italii rudimentare numai ca acesti regizori se identificau cu lumea plebeiana. La noi aici e invers, solidaritatea a disparut, clasele sociale sunt asmutite una impotriva celeilalte, inapoierea si ruralitatea nostra este identificata ‘dupa dealuri’. Doar suntem in plin neoliberalism, nu?
Am vazut si eu filmul in seara asta, si perspectiva mea de interpretare e alta (sa fie semn ca filmul e bun?!). N-am vazut in el nici obscurantismul ortodoxiei si nici precaritatea Romaniei (sau nu mi s-a parut ca asta vrea sa scoata in evidenta regizorul). Mi s-a parut mai degraba ca e vorba mai degraba de un caz uman – suferinta unui om bolnav si abandonat – pe care cei din manastire sunt nevoiti sa-l ingrijeasca. Cred ca trebuie subliniat cuvantul “nevoiti”. Primul film care mi-a venit in minte, ca o paralela, a fost Antihristul lui von Trier, si acolo psihanalistul incearca tot ce se poate pentru a-si vindeca sotia bolnava dar rezultatul e tot unul tragic. Dincolo de pespectiva mea de interpretare, asupra careia nu vreau sa insist, as repeta intrebarile lui Dragos: de ce cliseele pe care Aurelian le vede in film nu pot fi intelese ca realitati sau modele culturale?
As avea inca cateva observatii legate de afirmatiile din recenzie: De ce este Alina reprezentanta (post)modernitatii? Doar pentru ca a fost in Occident? Sau poate pentru ca este suspecta de o atractie homosexuala fata de prietena ei? Doar suspecta, pentru ca regizorul este suficient de inteligent si lasa ambiguitatea sa planeze, gestul respectiv putand fi inteles si ca o nevoie de afectiune a unei persoane parasite de toata lumea. Si cine sa-i ofere aceasta afectiune daca nu prietena ei cea mai buna? De altfel Alina se arata pe tot parcursul filmului deosebit de egoista si „posesiva” fata de prietena ei. Dar sunt acestea motive suficiente pentru a concluziona ca Alina este reprezentanta modernitatii? Sau ar trebui mai degraba sa tinem cont de singuratatea ei si simptomele bolii psihice care se instaleaza?
Apoi legat de afirmatia ca toate celelalte personaje sunt „fie idioate, fie de o prostie monumentală, ce se trage din obscurantism şi ignoranţă milenare”, aici incluzandu-l si pe preot, as spune mai degraba ca preotul este personajul cel mai responsabil si plin de discernamant din intreg filmul. El este constient ca locul Alinei nu este in manastire. Dupa intoarcerea din spital, incearca din nou solutii alternative care esueaza. La rugamintea Voichitei accepta exorcizarea, fiind constient de marea responsabilitate care-i revine si, de ce nu, poate si de posibilitatea esecului. Are la un moment dat o replica care spune ceva de genul: „Voi va dati seama ce imi cereti?” Iar la manastire nu existau tranchilizante ca la spital, drept pentru care au recurs la lanturi (aici tusa regizorului e evidenta). Si, la urma urmei, de ce sa excludem posibilitatea ca Alina sa fi putut avea o alta boala, nedescoperita in spital, de care a murit – in general nu se moare de la o boala psihica si nici de la post negru de cateva zile, iar in film nu ni se spune care e cauza mortii…
Gelu,
in film este o imagine sugestiva: Alina sta noaptea (pe frig, e iarna, chiar daca se asteapta Pastele zapada este prezenta) intr-un fel de improvizatie (o clopotnita?!!?!!) si degera la propriu. Aburii ii ies pe gura. Daca staretul consimte la asta e imbecil, nu? Orice taran rudimentar stie sa faca diferenta intre frig si cald, cei de la manastire nu (ori poate vrei sa sugerezi ca statul afara pe temperaturi scazute face parte din ritual). La tara cand este frig taranii isi baga mieii in casa la caldura sa nu inghete. La manastire, dimpotriva, te scot afara sa te vindece. Daca nici asta nu este exemplu de obscurantism si ignoranta, atunci ce dracului mai este? Ascult.
O visiune foarte slab despre acest film al lui Mungiu caruia film despre avort nu mi-a plàcut deloc, el era plin de cliseuri, Dupà dealuri mult, mult mai putin….. Dupà dealuri, în primul rând ne aratà o fata care vin din Vest unde n-a gàsit nimic care îi-ar putea stâmpara o inimà ranità de de mult (de copi abandonat într-un orfelinat… Al doilea punct filmul aratà cà aceastà micà monastire nu e pre bine vàzut de episcopie, deci nu e ceva fantastic. Dar problema nu aici este cà aceastà monastire ca oricice monastire are regurile (asta e…) si dàcà nu le admite nu pot sà tràiesti într-o monastire, e asa peste tot si în biserica latinà, catolicà, apostolicà si romanà. Filmul lui Mungiu mi-a pàrut foarte bun în sensul cà aratà starea de degradare moralà genéralà chiar a celor care vor sà fàcà ceva a acestia tàrisoare… Nu te inteleg Aurelian, nu citesti în ziarele informatiile zilnice cà sà afli în ce stare eticà si spiritualà este aceastà tàra? Unde te uiti , în dreaptà în stânga e jale, la spital (bine inteles nu Floreascà) dar spitalul judetien ci colo, la scoli la tara sau la tîârgisoare, la cartiere periferice, la urbanizare, la protectia patrimoniului, la protectia mediului…
E simplu, o tarà în care capitalà e plinà de haite de câine maidanezi e pur si simplu o tara din lumea a trea ba în Europa, ba în africà ba în Asia… din aceasta situatia trebuie sà gândim România. Cà ci colo sunt oameni de omenie e evident, dar caesti oameni nu dau tonul societatii… Gigi Becali e de mult ori figura emblematicà a societatii româneste de dupà 89, nu numai Gigi Becali si Plesu, unul vorbeste de fotbal cu Dumnezeu, altu vorbeste direct cu Hristos , dar amâdoi actioneazà cu talentul lor respectiv în asa fel cà se umple bine portofoliu lor… E evident cà acest aspect nu e abordat de Mungiu.
@Claude K.
Scrieti ca este o viziune foarte slaba despre filmul lui Mungiu. In contra a ceea ce am scris, spuneti ca fata care vine din Occident n-a gasit nimic care sa-i astampere inima ranita (deci modernitatea ca prosperitate economica nu intra in calculele lui Mungiu). Nici nu trebuia sa fie multumita, Mungiu pare sa ne spuna ca omul asa cum este el (neastamparat si cu inima ranita, homosexual sau lesbian etc. etc) nu este inteles de o societate bigota (lumea romaneasca in miniatura), nici medicii, nici calugarimea neavand nici un instrument la indemana sa rezolve o problema psihica in fond. Ca niste oameni lipsiti de ratiune si total neracordati la problematica lumii moderne, romanii care misuna prin film sunt toti niste cretini bigoti. Dvs. spuneti ca, intr-adevar, lumea manastirilor, asa cum o cunoasteti dvs., este una superficiala si ca nu ar fi nimic de comentat vizavi de viziunea lui Mungiu. Nu sunt credul, si eu cred ca Romania e plina de maidanezi, e pur si simplu o tara inapoiata, periferica, numai ca inapoierea ei tine mult mai mult de comportamentul elitelor autohtone – culturale, politice, economice (elite din care face parte inclusiv Mungiu) si mai putin de comportamentul Romaniei de dupa dealuri. Acolo, in manastiri, sunt niste oameni inapoiati, pot fi de acord si cu asta, numai ca acei inapoiati nu dau tonul general al societatii. Intr-o discutie privata ati spus ca cei de aici din metropola periferie nu sunt antimoderni, sunt pur si simplu niste pradatori. Asa cred si eu, cu adnotarea ca spiritul lor pradalnic se repercuteaza in evolutia generala a societatii.