Ca majoritatea românilor, am auzit la televizor de moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. După experiența mediatică în cazul lui Adrian Păunescu, când recunosc că am fost luat puțin prin surprindere, de data asta știam la ce să mă aștept. Există cu siguranță o similaritate între viețile celor două personalități, după cum există o similaritate și între morțile lor. Faptul mi se pare relevant, din cel puțin două puncte de vedere: 1. epoca comunistă încă nu a fost depășită la noi (personajele reprezentative ale epocii sunt încă semnificative și reușesc să facă multă vâlvă mediatică); și 2. un anumit fel de a citi propria istorie, impregnat de naționalism, este încă foarte viu. Faptul este de altfel semnificativ pentru întreaga regiune a Europei de Est mult mai naționalistă decât Europa Occidentală. Aceste considerații m-au făcut să scriu și rândurile de mai jos.
Cu ocazia dispariției regizorului au început evident să curgă o serie de discursuri care mai de care mai elogioase la adresa „maestrului”. După cum era de așteptat, au fost și opinii violent împotrivă. Spre exemplu, CTP, care în stilul lui dur, sumbru și apăsător spune ceva în esență adevărat.
Personal, nu am fost vreodată fanul lui Sergiu Nicolaescu. Am văzut când am fost mai mic unele dintre filmele sale. Atunci m-au fascinat, după cum au fascinat probabil pe orice adolescent. Nu am simțit nevoia să le revăd ulterior. Îmi asum ignoranța! Zilele astea astea am auzit că Dacii, Mihai Viteazul sau Nemuritorii ar fi printre cele mai bune filme ale sale. Așa ca am luat la întâmplare unul din ele și l-am revăzut. Este vorba de Nemuritorii. Filmul poate fi urmărit aici.
Iată câteva păreri personale despre acest film, fără vreo pretenție de critică profesionistă.
Mi se pare foarte faină ideea pe care e construit filmul: un grup de luptători din jurul lui Mihai Viteazul, supraviețuiesc decapitării acestuia și hotărăsc după 10 ani să se întoarcă în Țara Românească. Pentru a-i motiva în această întreprindere, Costea (Ion Besoiu) duce o lada în care pretinde că s-ar afla aur, lăsat special de Mihai pentru ca ei să se întoarcă în Țara Românească și să reconstruiască armata împotriva turcilor. Lada era plină de fapt cu bolovani. Costea a mințit în mod voit, pentru că altfel ceilalți s-ar fi descurajat negăsind motive să continue lupta. Este și motivul pentru care în cele din urmă va fugi cu căruța (acceptând ca ceilalți să creadă despre el că e un trădător) și se va sinucide. Toată această poveste m-a făcut să mă gândesc la considerațiile lui Platon despre mit pe care el îl numește o „minciună utilă” uneori. Și aici este vorba despre o minciună, dar o minciună care este singura capabilă să ofere sens acțiunii în acel moment.
La ideea filmului se adaugă actorii de primă mână, costumele, punerea în scenă, dar și multe clișee care, după mine, scad mult din valoarea sa. Iată câteva dintre ele:
Scena cu îngroparea cadavrului (min. 8). Căpitanul Andrei (Sergiu Nicolaescu) își dă seama de capcana care îi fusese întinsă, se ascunde și reușește să-i împuște pe cei care fuseseră trimiși să-l omoare. Însă zâmbetul său superior, siguranța nefirească pentru un om care trecea totuși pe lângă moarte este prea mult parcă și pentru un „nemuritor”! La fel, scena cu spânzurătoarea (min. 16) în care, înainte de a fi condamnat la moarte, stă așezat pe scaun (un jilț mai vechi de fapt) degajând o atitudine superioară, precum un rege în tronul său. Cam neverosimil! Apoi, de fiecare dată când „nemuritorii” sunt încercuiți reușesc ca prin minune să evadeze. Exagerată de-a binelea e evadarea din interiorul taberei otomane. Prinși de Isouf Pașa (Colea Răutu), „nemuritorii” sunt îngropați în nisip până la gât (min. 54) (încă o nepotrivire – cum și de ce ajung din Transilvania tocmai pe malul Mării Negre? Doar ca să dea peste Iosuf?!) pentru a spune care care e secretul lăzii cu bolovani. Sunt eliberați însă de Vasile (Ilarion Ciobanu) și reușesc să evadeze din mijlocul taberei otomane, luându-l ostatec pe Iosuf Pașa până la Dunăre. Nu e totuși cam exagerat să reușești să părăsești o tabără armată, luându-l și pe căpitan ostatec?! Dar, o dată ajunși la Dunăre, într-un exces de generozitate, în loc să-l păstreze ca monedă de schimb, îl eliberează (min. 61) și-l lasă să se întoarcă la tabăra sa!
Finalul filmului ne arată asediul cetății în care se adăpostesc „nemuritorii”, dus de trupele lui Iosuf Pașa și a Postelnicului Butnaru (Gheorghe Dinică) – fost luptător alături de Mihai dar trecut acum de partea turcilor, nu din trădare, ci din realism politic. Eroii mor în luptă unul câte unul, oarecum simbolic, după ce află misterul lăzii: nu purta nici o comoară de fapt. Singurul ideal pentru care luptă acum e steagul lui Mihai, simbolul al unirii celor trei țări. Dar idealul pur nu este niciodată deajuns. Poate de aceea regizorul hotărăște să-și omoare eroii. Ultimul erou care moare este bineînțeles Căpitanul Andrei, care detonează lada cu bolovani când învingătorii vin să-și ia prada (sic!).
Desigur, în general valoarea unui film nu constă în adevărul istoric pe care îl exprimă, ci aceasta e dată în primul rând de realizarea sa artistică. Rolul său formativ și informativ este unul secundar. Dar în momentul în care un film este valorizat pentru mesajul pe care îl poartă (unul ideologic, în cazul majorității filmelor lui Sergiu Nicolaescu), mai mult decât pentru realizarea sa artistică sau modelele umane ce pot fi desprinse, atunci există motive suficiente de îndoială în privința autenticității operei respective. De aceea consider că Sergiu Nicolaescu nu trebuie nici înjurat, nici adulat, ci văzut pur și simplu ca un actor (important) al epocii sale: un regizor în slujba ideologiei național comuniste. Nu consider că filmele sale au prea mare relevanță pentru arta și istoria cinematografului în genere. Ele sunt însă relevante pentru noi, dovadă pasiunile pe care le iscă și, poate, le vor mai isca. Lucru care îmi arată încă o dată că mizele noastre sunt deocamdată unele locale, parohiale, poate prea „românești”…
