De ce familia tradițională reprezintă o falsă problemă. Și de ce o falsă problemă trimite către probleme adevărate

Începând cu anii 2000, problema drepturilor minorităților sexuale din România a revenit periodic pe agenda publică. S-au scris articole, s-au exprimat opinii, s-a dezbătut, s-au conturat tabere, spiritele se agitau, iar apoi lucrurile reveneau la normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Desigur, de-a lungul timpului, aceste dezbateri au fost presărate și cu momente tensionate – vezi spre exemplu conflictele dintre simpatizanții Noii Drepte și participanții la Gay Pride sau dintre naționaliști și activiștii pentru drepturile minorităților sexuale de la MȚR. Însă, per ansamblu, fiecare tabără își păstra poziția, iar în societate nu se producea nici o schimbare semnificativă. Totul a căpătat o altă turnură anul trecut, o dată cu inițiativa Coaliției pentru Familie. Cele 3 milioane de semnături strânse pentru modificarea Constituției au impus tema atât pe agenda publică, cât și pe agenda partidelor politice. În Parlament, Camera Deputaților a votat deja în favoarea inițiativei CpF de organizare a referendumului pentru modificarea Constituției. În spațiu public se discută tot mai mult și tot mai aprins. Fiecare tabără își apără poziția, diferențele devin ireconciliabile și, de aici până la un dialog al surzilor nu mai este decât un singur pas.
Problemele familiei tradiționale
Recunosc, inițial am fost foarte reticent față de o astfel de dezbatere. Am considerat (și încă mai consider) că tema propusă este, în mare parte, o falsă problemă. Societatea românească se confruntă în momentul de față cu probleme mult mai stringente, a căror amânare pe un termen nedeterminat s-ar putea dovedi catastrofală. Problema legiferării căsătoriei între homosexuali este, ca să mă exprim așa, un lux pe care și-l permit țările dezvoltate. România are multe, multe alte lucruri, de rezolvat înainte. În primul rând, este problema demografică. Azi se nasc în România, într-un an, jumătate din numărul de copii care se nășteau în 1990. La asta se adaugă emigrația masivă a tinerilor din țară. Toate cifrele arată o tendință puternică de îmbătrânire a populației. Dacă nu se vor lua măsuri rapide în vederea implementării unor politici pro-nataliste, peste 25 de ani ponderea populației inactive (peste 65 de ani) va crește de la 16 % la 25 %, în timp ce ponderea populației active (între 20 – 64 de ani) va scădea de la 62 % la 55 %. În aceste condiții, sustenabilitatea sistemului social (educație, sănătate, pensii) va fi pusă la grea încercare. Evident, în lipsa politicilor demografice, singura soluție alternativă poate fi doar imigrația. „Importul” de populații străine. Ele pot veni doar din țările cu spor demografic ridicat. Statisticile ne arată că în jurul Europei acestea sunt țările arabe. Dacă vom ajunge într-o astfel de situație, să vedem atunci cum vor reacționa apărătorii identității naționale de azi.
Apoi, există numeroase probleme cu care familia tradițională se confruntă deja la ora actuală. Sărăcia, alcoolul, violența domestică, adulterul, problemele familiale legate de despărțirea membrilor familiei, nevoiți să muncească în afara țării, abandonul școlar, etc. În toate aceste privințe România prezintă cifre care o așează în topul european al statisticilor negre. Spre a da doar câteva cifre : 52,2 % dintre copii prezentă risc de sărăcie sau excluziune socială, 1 copil din 8 merge uneori sau întotdeauna la culcare flămând, procentul e în creştere cu 2% faţă de 2012. Procentul celor care se duc întotdeauna la culcare flămânzi s-a dublat la 4%, faţă de 2012. Un copil de grădiniţă plăteşte 13 lei / zi. Un meniu complet în cantinele școlare bucureștene costă între 10 și 20 lei. Copilul are o alocaţie de 84 de lei pe lună. În perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2014, la nivel naţional au fost înregistraţi 143.015 copii fără tată cunoscut. Datele furnizate de Direcţia pentru Protecţia Copilului la finalul primului trimestru al anului 2013 indică faptul că în România sunt 82.073 de copii ai căror părinţi muncesc în străinătate. Dintre aceştia, 23.312 de copii au ambii părinţi plecaţi, ei fiind lăsaţi în grija rudelor sau, în unele cazuri mai severe, chiar în grija asistenţilor maternali. Ca o consecință aproape firească, abandonul şcolar se situează în jurul a 20 %, fiind considerat deja un atentat la siguranța națională.
Sunt doar câteva date legate de problemele pe care le întâmpină familia tradițională în România. Vor fi rezolvate ele în urma deciziei de a (nu) legaliza cuplurile homosexuale? Fără îndoială că nu. Problemele vor rămâne și, fără o discuție serioasă și asumarea unor măsuri, cel mai probabil se vor agrava.
Mai mult, toată dezbaterea de acum legată de statutul legal al familiei are tocmai darul de a obnubila problemele sociale cu care ea se confruntă deja de ceva vreme. În plus, după felul în care au evoluat lucrurile, și situația la care s-a ajuns, cred că un dialog între părțile implicate este practic imposibil. De acum se va recurge probabil, tot mai mult, la poziții de forță. În ce mă privește, aș spune în continuare câteva lucruri despre emergența acestei dezbateri, despre părțile aflate în dispută și despre motivele pentru care nu cred că o soluție de compromis este posibilă.
Actorii intră în scenă
Este cunoscut faptul că din Coaliția pentru Familie fac parte mai multe asociații cu profil religios, sau apropiate de diferite biserici, de la ortodocși și catolici, până la neo-protestanți. Dacă la neo-protestanți este prezent atașamentul față de valorile familiei tradiționale, printre ortodocși (cel puțin în cazul unora) acestea se asociază în mod automat cu valorile naționale. Familia tradițională este considerată un bastion al identității naționale, o ultimă redută ce trebuie apărată în fața ideologiei globaliste. Avem așadar, în această tabără, oameni cu o puternică sensibilitate religioasă care consideră că religia este importantă, nu numai pentru identitatea lor personală, ci și pentru identitatea noastră colectivă, cea de români.
De cealaltă parte, avem membri ai comunității gay, activiști gay sau pur și simplu susținători ai viziunii liberale despre lume, de extracție post-modernă, sensibili la problematica drepturilor minorităților. Desigur, morala tradițională occidentală, edificată sub influența hotărâtoare a religiei creștine, a marginalizat și pedepsit de-a lungul secolelor alte orientări sexuale în afara celei majoritare, sub motivul că ele sunt împotriva naturii. De aceea, primele mișcări împotriva discriminării homosexualilor au contestat simultan morala tradițională creștină, denunțând-o ca fiind de fapt o formă de control și de represiune socială. Sensibilitatea culturală a unor astfel de oameni este imună la discursul religios, atunci când nu este în mod deschis împotriva sa.
De asemenea viziunile despre lume ale membrilor celor două tabere sunt diferite, ireconciliabile aș spune. Susținătorii familiei tradiționale consideră recursul la natură un argument important pentru legitimarea definiției căsătoriei. Nucleul familiei este în mod legitim definit ca uniunea dintre un bărbat și o femeie pentru că, în mod natural, doar doi parteneri de sex diferit pot procrea pentru a duce astfel specia mai departe. Viziunea despre lume este de extracție metafizică tradițională, unde operăm cu un concept al naturii bine definit și cu ideea valorilor morale care sunt în concordanță cu ierarhia ontologică recognoscibilă în univers. De cealaltă parte, este invocată diferența dintre natură și valorile morale. Violul este un act natural, dar nu este moral. Reproducerea este dezlegată de actul sexual natural, care are drept consecință procrearea, și sunt invocate posibilitățile pe care știința ni le pune azi la dispoziție. O femeie poate rămâne însărcinată prin fertilizare artificială fără să fi avut în viața ei un contact sexual cu un bărbat. Și familia este înțeleasă ca un construct social și cultural care nu își capătă nici o legitimitate prin recursul la natură. Ea este legitimată doar din punct de vedere moral, dar nu printr-o morală tradițională, ci printr-o moralitate ce trimite la o umanitate în genere, care are capacitatea de a se auto-defini și chiar de a se auto-crea. Diferența de mentalitate, sensibilitate și mod de gândire dintre membri celor două tabere este similară, la limită, cu diferența dintre viziunea islamică asupra lumii și cea occidentală. Islamul nu poate concepe o lume în care să existe reguli care nu vin de la Dumnezeu, pe când modernitatea occidentală a construit o cetate care este doar a omului, excluzându-l pas cu pas pe Dumnezeu din ea. Paralela poate fi considerată deplasată, dar cred că este utilă pentru a sublinia punctele de pornire atât de radical diferite ce separă cele două tabere.
Minoritari și majoritari. Războiul ideologiilor
De aceea, vrând nevrând, dezbaterea depășește problema drepturilor civile ale unor cetățeni (decuplate oricum, într-o democrație modernă, de valorile religioase) și ajunge la confruntarea dintre două viziuni asupra lumii, a două tipuri diferite de a concepe valorile (metafizice, morale, umane) și, implicit, la confruntarea a două ideologii. De aici, probabil, și victimizarea, în oglindă, a celor două tabere. Activiștii pro gay îi acuză pe majoritari că se simt discriminați, oprimați și, în general, marginalizați în societate. Reprezentanții CpF afirmă că nu vor accepta ca o minoritate să-și impună regulile asupra unei majorități. Și aceste reguli nu se referă doar la definirea căsătoriei. Faptul că teoria identității de gen, care afirmă că genul nu se determină prin datul biologic, ci prin auto-percepția pe care subiectul o are asupra propriei identități sexuale, s-a impus ca normă juridică prin introducerea sa în textul Convenției de la Istanbul, este relevant din acest punct de vedere. Convenția de la Istanbul a fost adoptată de Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei în aprilie 2011 și a fost ratificată de România, fără nici o dezbatere publică, în 2016. Ea cuprinde prevederi controversate referitoare la educația de gen în școli, epurarea tradițiilor istorice ale societăților europene, libertatea religioasă a credincioșilor etc. Mai multe informații se găsesc aici. Dacă o astfel de normă juridică devine obligatorie, atunci apărătorii tradiției religioase vor trebui să i se conformeze, pentru că altfel pot suporta consecințele legii.
Este adevărat că democrația presupune protecția minorităților din partea majorității, dar ce se întâmplă în momentul în care minoritatea pretinde să își impună propria regulă asupra majorității? Până unde poate merge într-o democrație linia de compromis dintre minoritate și majoritate? Sau, pentru a repeta întrebarea unui reprezentat al taberei CpF, dacă o comunitate din Yemen vine în Europa și cere legalizarea pedofiliei (în Yemen fetele se căsătoresc legal la vârste fragede, ceea ce în Europa cade sub incidența legii pedofiliei) vor accepta europenii această propunere în numele non-discriminării unei minorități culturale? Faptul de a impune norme în societate este deja o formă de manifestare a puterii, iar discursul care susține astfel de norme este un discurs ideologic. Lupta pentru protecția minorităților s-a transformat într-o ideologie în momentul în care a emis pretenția normării. Iar contradicția dintre presupozițiile celor două ideologii care se confruntă este ireconciliabilă. Dacă ideologia dominantă trimite la anumite presupoziții metafizice naturale și supranaturale, ideologia „minorităților” trimite la impunerea unor norme în numele dreptului de a nu fi discriminate. Tot ce unii afirmă, ceilalți contestă. De aceea cred că încercarea de a găsi o cale de mijloc are puțini sorți de izbândă.
Cum se vede homosexualitatea dinspre tradiția Bisericii?
O astfel de încercare este cea a lui Andrei Găitănaru care, într-un articol publicat cu câteva luni în urmă, încearcă să deschidă o portiță spre înțelegerea posibilității unui cuplu homosexual, pornind de la textele tradiției patristice. După un binevenit și elocvent periplu privind concepția asupra corporalității și sexualității la Părinții Bisericii, A. Găitănaru conchide că scopul căsătoriei creștine este unul duhovnicesc, motiv pentru care în uniunea dintre bărbat și femeie „diferențele de gen sunt topite într-o indiferență de gen adamică: <<Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.>> (Galateni, 3, 27-28). Cel care se înveșmântează în Hristos devine locuit de Dumnezeu, și nu de variile funcții, posturi, dorințe, chemări sau deosebiri proprii firii trupești. Ființa sa este orientată spre cele de sus”. Concluzia vine firesc: „Așadar, potrivit învățăturii creștine, căsătoria și familia nu reprezintă prilejul afirmării diferenței de gen, ci, dimpotrivă, tocmai cadrul în care această diferență poate fi dizolvată pentru a fi redobândită firea duhovnicească a omului de dinainte de cădere”. Cu toate acestea o umbră de îndoială persistă: autorul se întreabă „de ce contează așa de mult ca heterosexualitatea să stea la baza formării unui astfel de cuplu”, din moment ce prin înduhovnicirea firii diferența sexuală devine oricum nesemnificativă? Iar răspunsul este șovăielnic și trimite la taina căsătoriei, cu neputință de pătruns până la capăt (cu un citat din Pavel, Efeseni, 5, 31-32).
Desigur, nu putem să nu observăm aici o anumită tentație gnostică a autorului de interpretare a textelor scripturistice. Căci raportul dintre „trupul firesc” și „trupul duhovnicesc” a reprezentat un prilej de mare gâlceavă între Părinții Bisericii și interpreții eretici ai acestor sintagme. Totul a plecat de la formularea Apostolului Pavel, conform căreia „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire. Atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință.” (1 Corinteni, 15, 54). Victoria definitivă asupra morții, coroborată cu transformarea trupului firesc în trup duhovnicesc, a fost interpretată de gnostici drept dovadă a dispariției trupului fizic după moarte și a semnificației spirituale a învierii. Pentru a apăra doctrina învierii trupului, Părinții Bisericii au pus accentul pe identitatea de substanță dintre trupul acestei vieți și trupul învierii, cu precizarea că transformarea se referă la schimbarea funcțiilor trupului înduhovnicit. Astfel, spre exemplu, Tertulian subliniază că deși trupul rămâne neschimbat, funcțiile sale fiziologice se adaptează noii condiții spirituale: gura nu va mai fi folosită pentru a mânca și a bea, ci pentru a-l slăvi pe Dumnezeu, dinții nu vor mai mesteca hrana, ci rolul lor va fi de a înfrumuseța zâmbetul, organele sexuale vor fi și ele transformate nemaitrebuind să servească funcției reproducerii. Cei care își păstrează virginitatea în prezent sunt deja semnul acestei viitoare condiții spirituale [1].
Așadar, nu numai că indistincția de gen nu-și pierde semnificația în timpul căsătoriei, ci, pentru Părinții Bisericii, identitatea substanțială a trupului este păstrată chiar și după înviere, implicit identitatea sexuală. Sexul este prezent, doar că el nu mai are nici un rol reproductiv. Desigur, funcția virginității, ca prefigurare a condiției învierii, ne trimite cu gândul mai degrabă la condiția căzută a activității sexuale reproductive. Sublimarea virginală a activității sexuale nu are nimic de face cu o indistincție de gen, în care Domnului i-ar fi perfect egal dacă partenerii sunt homosexuali sau heterosexuali! De altfel, această conotare peiorativă a sexualității, prin asocierea ei cu condiția păcătoasă, este o constantă a tradiției creștine. Există o tendință puternică a tradiției, ce supraviețuiește și azi, în special în comunități „radicale”, atât la catolici și protestanți, dar și ortodocși, de repudiere a plăcerii actului sexual în cadrul căsătoriei și punerea sa în slujba reproducerii. Există canoane ale Bisericii care interzic actul sexual sâmbăta și duminica și trei zile înainte de împărtășanie; femeia aflată la menstruație nu are voie să intre în biserică și nu se poate împărtăși timp de șapte zile; lăuza este socotită necurată fiindcă a îndeplinit cu trupul ei funcția maternității, ea nu are dreptul de a intra în dormitor dacă acolo se află copilul ei botezat etc [2]. Toate aceste canoane ne indică o concepție precisă asupra naturii umane și, mai ales, asupra naturii căzute, asociată cu sexualitatea. De aici rezultă și setul de reguli cultuale precise, cu scop soteriologic. Evident, a vorbi în acest context despre homosexualitate, în cadrul unei tentative de înduhovnicire a cuplului, este total în afara contextului! Căci homosexualitatea, nu numai că trimite spre natura căzută, ci vine chiar împotriva practicii firești a acestei naturi căzute. Este semnul alegerii deliberate a omului, într-o anumită direcție. Și știm bine cine a mai făcut alegerea și cu ce consecințe!
Așadar, în cadrul tradiției Bisericii există o concepție precisă asupra naturii umane, iar regulile morale sunt în concordanță cu această concepție. Înduhovnicirea, presupune, ca prim pas, respectarea regulilor morale și cultuale, nu ocolirea lor. De aceea, nu cred că există posibilitatea, interpretând textele tradiției patristice, să facem în vreun fel acceptabilă (altfel decât ca pe o greșeală sau un păcat) realitatea homosexualității. Un altfel de înțelegere ar putea deveni acceptabilă, cel mult din perspectiva unei teologii post-moderne, care să facă abstracție de o concepție metafizică asupra naturii și, în numele iubirii aproapelui, să accepte comportamentul homosexual ca pe o altă formă de manifestare a umanității. Spre exemplu, un autor precum Gianni Vattimo, a cărui homosexualitate mărturisită l-a îndepărtat de Biserică, s-a reîntors mai târziu la creștinism, încercând să vadă revelația hristică că pe o formă de subminare a valorilor morale și metafizice tradiționale. Iubirea creștină devine compatibilă la el cu practica homosexuală, în afara moralei tradiționale [3]. Însă, cred că o astfel de înțelegere este foarte departe de ceea ce ne propun Părinții Bisericii și, totodată, incompatibilă cu ideile apărătorilor familiei tradiționale.

sursa foto: psnews.ro

Note:

1. Tertulian, De resurrectione mortuorum, XLI, 6, Desclée & Brouwer, Paris, 1980.
2. Vezi mai pe larg capitolul despre „Demonizarea sexualității” în creștinism, în cartea lui Christos Yannaras, Contra religiei, Ed. Anastasia, București, 2012, pp. 168-183.
3. G. Vattimo consideră atitudinea Bisrciii față de homosexualitate ca pe un rest al concepției metafizice despre natură, pe care revelația hristică, care se continuă în secularizarea modernă, a venit să o submineze : „Astăzi în mod mai clar decât atunci îmi dau seama că oroarea Bisericii Catolice față de homosexualitate este unul dintre cele mai evidente rămășițe superstițioase ce o marchează, cum ar fi dacă ar mai predica și acum că există animale necurate al căror contact trebuie evitat cu orice preț ; sau cum e antifeminismul de fond care-l face pe Papă să respingă ideea sacerdoțiului feminin, numai din faptul că apostolii erau bărbați (însă, cum a observat cineva, mai erau și pescari, erau evrei, erau căsătoriți ; n-ar trebui să conteze și asta?), fapt interpretat ca providențial în lumina unei concepții metafizice a vocației naturale a femeii…” (G. Vattimo, A crede că mai credem. E cu putință să fim creștini în afara Bisericii?, Editura Pontica, Constanța, 2005, p. 71).