„Elitele legitime” față cu reacțiunea

Răspunzând unor mai vechi, și mai noi, cri de coeur (la întâmplare de pe Contributors.ro: andra: „da! da! vă rog frumos scrieți! când dvs. nu scrieți, când alți oameni pe care îi prețuiesc tac, încep să mă îndoiesc de judecata mea”; ciprian: „…trebuie să ne scrieți! ”; Virgil Iordache: „…Pe când și o Televiziune Humanitas, de știri, cultură și spiritualitate sub toate formele ei”), Gabriel Liiceanu, identificat de unii autori ca idol al forului, a coborât din turnul de fildeș direct în catacombele platformei Contributors.

Elite legitime, elite nelegitime

Mai înainte vreme, Dragoș-Paul Aligică scrisese despre elitele legitime care pot scoate scoate lumea în stradă. Prin urmare, din moment ce „puterea dominantă în Parlamentul României este internațional recunoscută ca cea mai spectaculoasă expresie a corupției politice în lume în 2013”, românilor nu le mai rămân decât două soluții: una soft, plecarea din țară, alta mai hard, mai neconvențională, o „masă critică de 100.000 în stradă”. Sesizați distincția? De la „mahalaua ineptă” (Baconschi dixit!) la „100,000 de demonstranți care bagă spaima în oasele canaliilor politice și mătură actuala putere în mai puțin de două săptămâni” (Dragoș-Paul Aligică) nu este decât un singur pas, un pas pe care domnul Aligică este dispus să îl facă dintr-o suflare, din moment ce, nu mai încape vreo îndoială, România este o „societate bolnavă” și elitele legitime, subliniem legitime, pot face excizia cangrenei din corpul social românesc.

Facem abstracție de întrebările retorice ce se pot naște din comparația, fie ea și una superficială, celor două momente, România 2010-2012 și România post-2012 sau, mai mult, România manifestanților postmoderni și România elitelor legitime. O singură nedumerire am: cum putem identifica „elitele legitime” pentru că, după câte se spune, specialiștii în high tech nu au lansat încă pe piață versiunea futuristă a vreunui elitistometru? Mai mult, care este diferența dintre elitele legitime și elitele nelegitime? Sau, în alți termeni, pot fi categorisiți acei cercetători de la Academia Română și de la Institutul Național de Geologie ca făcând parte din corpul select al elitelor legitime? Bănuind că nu voi primi răspuns la aceste întrebări, revin la reflecțiile domnului Liiceanu (atât de așteptate de adevărații liberali din spațiul autohton, lamentațiile de pe forumuri sunt grăitoare).

Cavalerii dreptății dlui Liiceanu

Gabriel Liiceanu scrie despre cianură, dar nu lacul de cianuri de la Roșia Montană îl îngrijorează pe autorul Apelului către lichele, lacul de cianuri plutește într-un clar-obscur rizibil, nici cianura din Piața Universității, doar doamnele plictisite, fie ele și onorabile, se mai amuză la asemenea sloganuri otrăvite, pe domnul Liiceanu îl agasează altceva, mult mai nociv și mai veninos. Cianura noastră cea de toate zilele ne este servită de indivizii (puși sub urmărire penală sau deja condamnați) care foșgăie în parlament, de cei care, zi de zi, oră de oră, siluiesc limba română, de profesoara care ne învață câte și mai câte inepții despre Eminescu (inclusiv că a fost omorât de francmasoni), de ministrul care ne pune în pericol destinul occidental al țării noastre, și lista este deschisă unei înșiruiri interminabile. Totuși, în acest bacovian noian de negru se întrevăd și mugurii speranței, așa încât cavalerii dreptății, asemenea cavalerului lui Dürer, luminează acolo unde este întuneric. Doi jurnaliști, unanim recunoscuți prin opiniile lor ideologice extrem de viscerale, au fost deja înnobilați drept cavaleri ai dreptății de domnul Liiceanu. Luptă cu stihiile vremii și plătitorii de taxe și impozite (capitaliștii care țin economia în spate), magistrații și ziariștii necoruptibili.

Povestea o știm, chiar repetată la infinit nu (mai) are nici un efect. Nu putem să nu observăm cum retorica anilor ’90 (“noi muncim nu gândim”) face casă bună cu argumentația profesorului de filosofie. Prin urmare, cei care plătesc taxe și impozite sunt cavalerii onoarei terfelite, ei muncesc, produc. În contrapondere, tinerii rebeli, protestatarii postmoderni, hipsterii (ironic denominați în acest fel) sunt anacronici, își dau întâlniri mondene în Piața Universității și, vai, au virat-o brusc spre stânga, o realitate ce-l uimește și dezamăgește şi pe Nicolae Manolescu („O nouă direcție de critică în cultura română?”). Se lucrează dihotomic, negru și alb, bun și rău, coruptibil și necoruptibil, cavalerii lui Dürer versus cavalerii lui Voiculescu (Motanul Felix, pentru o mai bună reperare).

O logică strâmbă, de tipul cine nu gândește ca noi nu poate fi defel înnobilat cavaler al dreptății. Să nu o lungim, e redundant, Andrei Pleșu a scris mai demult la gazetă despre partizanatul politic al presei: “poți fi partizan fără să fii nedrept”, o sentință care cade ca un topor peste relativismul pernicios al românilor. Din nou jumătatea dihotomică, dreptatea în opoziție cu nedreptatea. Este inutil de precizat, doar anumiți români au capacitatea de a vedea clar prin acest desiș contradictoriu: cei care se închină pieței libere și capitalismului neoliberal.

Așa reiese, cel puțin, de litaniile presei neoliberale. Ceilalți, oamenii întunericului voiculescian, sunt forțele nedreptății, oamenii ce otrăvesc mereu România. Sunt de acord că oamenii grupați în jurul fostului pastor sunt suma unor alegații isterice, numai că eu vreau să împing lucrurile mai la vale. Într-o notă mai relativistă, mă văd obligat să spun: Ni Contributors, ni Antene! Nici una, nici alta. Să așteptăm, așadar.