Cu comunismul la muzeu. Memorializarea trecutului comunist în țările din Europa de Est

Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara, Foto Ștefan Both

„O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului”. Citatul celebru al lui Karl Marx și Friedrich Engels cu care se deschide Manifestul Partidului Comunist din 1848¹ este la fel de valabil și astăzi, chiar dacă are o conotație inversată. Dacă în secolul al XIX-lea comunismul era viitorul, după 1989 el este trecutul. Cu toate acestea el încă bântuie popoarele în ale căror țări a fost ideologie oficială timp de decenii.

Probabil una dintre cele mai pertinente metode prin care putem să ne dăm seama despre impactul pe care l-a avut perioada comunistă asupra istoriei est-europene este analiza modului în care țările din acest spațiu îl prezintă prin intermediul muzeelor dedicate. Muzeele sunt acele „locuri de memorie”² care stabilesc viziunea organizatorului lor asupra aspectelor (deseori controversate) din trecutul lor, în cazul nostru trecutul perioadei comuniste. Prin „organizator” putem să înțelegem, după cum vom vedea, atât statul, cât și inițiative private.

Propun, în cele ce urmează, o trecere în revistă asupra câtorva dintre cele mai interesante abordări muzeistice ale trecutului comunist, în mai multe țări din estul Europei. Enumerarea nu este exhaustivă; mă voi limita la experiențele pe care le-am cunoscut personal. Ea poate fi actualizată (unele dintre muzeele/locurile despre care voi vorbi își pot schimba sensul oricând: a se vedea interzicerea organizației Memorial sau „naționalizarea” lagărului Perm 36 din Rusia). Ca un bun punct de plecare, recomand demersul online Muzeul Comunismului al asociației Funky Citizens, care a încercat să facă o trecere în revistă a inițiativelor de muzeificare a istoriei comunismului atât în România cât și în spațiul (est-)european³.

Vom vedea că, deși multe dintre ele au un punct de plecare comun (exemplu, foste penitenciare folosite în perioada comunistă sau foste sedii ale polițiilor secrete transformate în muzeu), există diverse abordări în ceea ce privește trecutul comunist, de la negare totală (a se vedea toate inițiativele din Țările Baltice, pentru care perioada nu este altceva decât o ocupație sovietică) la o viziune mai nostalgică asupra perioadei (a se vedea inițiativele private care încearcă să reconstituie stilul de viață al unui locuitor tipic din perioada respectivă).

Deși există evocări ale comunismului și în alte spații (spre exemplu, muzeul din Paris, care a funcționat până în 2007 în apartamentul în care a locuit Lenin între 1909 și 1912⁴, sau muzeul Lenin din Tampere, Finlanda, dedicat locului în care s-au întâlnit Lenin și Stalin pentru prima dată⁵; ca o curiozitate, ar fi de menționat și controversata statuie a lui Marx din Trier, cadoul din China pe care germanii nu au putut să îl refuze⁶), această enumerare se va limita la țările din estul Europei, care au cunoscut direct această experiență.

Estonia, Letonia, Lituania

În Estonia, în 1998 a fost fondată, cu sprijinul președintelui Lennart Meri, Comisia Internațională pentru Investigarea Crimelor Împotriva Umanității, o fundație non-guvernamentală al cărei scop a fost investigarea crimelor și violărilor drepturilor omului realizate de regimurile totalitare ale secolului XX (specific, cel nazist și cel comunist). În 2008 instituția a fost refondată sub numele Institutul de Memorie Istorică⁷ cu sprijinul președintelui Estoniei din acel moment, Toomas Hendrik Ilves. Printre cele mai importante inițiative ale sale este Memorialul Victimelor Comunismului 1940-1991⁸, situat în Tallinn, pe o înălțime cu vedere la Marea Baltică, ce cuprinde numele victimelor din Estonia ale comunismului documentate de institut într-o bază de date în continuă creștere. Ceea ce este interesant est că monumentul este situat în imediata vecinătate a Memorialului Maarjamäe, construit în perioada comunistă și dedicat apărătorilor Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial. La rândul său, acest memorial este construit lângă cimitirul soldaților germani din război. Iată așadar un complex tipic de „concurență” a memoriilor, în care locuri de memorie concurente sunt construite unul lângă altul pentru a se neutraliza reciproc.

Un alt obiectiv gestionat de Institutul de Memorie Istorică este fosta închisoare Patarei din Tallinn⁹, un fort construit la începutul secolului al XIX-lea de către Rusia țaristă, devenit închisoare după Primul Război Mondial, funcționând ca atare de-a lungul secolului XX până să fie dezafectat în 2005. Un fel de Fortul 13 Jilava al Estoniei. Planul Institutului este de a deschide aici un muzeu al crimelor comunismului (deschiderea este planificată pentru 2025). Până atunci, clădirea poate fi vizitată doar prin tururi ghidate organizate de Institut.

În Tallinn se pot găsi și alte locuri vizitabile dedicate comunismului, cum ar fi celulele fostului sediu KGB¹⁰ din centrul orașului, sau muzeul KGB situat într-un hotel¹¹. Acestea pot fi incluse într-un eventual circuit de „turism negru” (dark tourism), dedicat amatorilor de istorie morbidă, mai curând turistic decât științific.

Pe același principiu, în clădirea fostului sediu KGB din Riga, Letonia întâlnim Muzeul Ocupației¹², o inițiativă privată care a primit însă acreditare oficială. Acest muzeu are în spate o echipă întreagă de cercetare, susținută de Asociația Muzeului Ocupației din Letonia, ce beneficiază și de finanțare din partea statului. Fostul sediu KGB din Vilnius, Lituania găzduiește Muzeul Victimelor Genocidului.

Ce putem observa din inițiativele descrise în Țările Baltice este că ele prezintă o viziune integral negativă asupra trecutului sovietic, uneori alăturând și perioada ocupației naziste. Pentru aceste țări, perioada în care au făcut parte din Uniunea Sovietică este invariabil o perioadă de „ocupație”, contrară voinței popoarelor respective. În acest sens poate fi remarcată inițiativa târzie a autorităților din Țările Baltice de a da jos sau relocaliza monumente rămase încă intacte din vremea Uniunii Sovietice: Soldatul de Bronz din Tallinn (numit informal Aliosha), dedicat victimelor din Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial, situat în centrul orașului, a fost relocalizat în 2007 într-un cimitir dedicat foștilor militari din forțele aeriene după ce fusese vandalizat în timpul ciocnirilor violente dintre manifestanții antisovietici și comunitatea rusofonă din Estonia¹³.

Rusia

Memorializarea trecutului comunist în Rusia este un caz special. A fost permisă și chiar încurajată la nivel de stat până când a fost considerată o amenințare la adresa regimului politic actual din această țară. Astfel, asociația Memorial fondată ca un ONG de apărare a drepturilor omului în ianuarie 1989 avându-l ca președinte pe cunoscutul disident Andrei Saharov, a fost recunoscută legal de statul sovietic în 1990. Organizația și-a extins activitatea devenind o rețea internațională activând în mai multe state foste sovietice după disoluția URSS din 1991. Organizația avea ca scop studiul crimelor regimului comunist, încercând să construiască un complex muzeistic ce ar fi comemorat victimele acestui regim. A reușit să creeze o bază de date impresionantă până când a început să fie șicanată de regimul lui Putin. În 2014 a fost catalogată drept „agent străin” de către Ministerul de Justiție, iar în 2021, prin decizia Curții Supreme, i-a fost interzisă activitatea¹⁴. Ca o recunoaștere a rolului jucat pentru apărarea drepturilor omului în Rusia, organizația a primit în 2022 premiul Nobel pentru pace, împreună cu o organizație din Ucraina și un activist din Belarus.

Un caz similar de „albire” a istoriei s-a petrecut cu unul dintre cele mai cunoscute foste lagăre din Rusia transformat în muzeu memorial, Perm-36. În 1995 a fost deschis în incinta fostului lagăr (care funcționase până în 1988!) un Muzeu al Istoriei Represiunii Politice (cunoscut colocvial sub numele de Muzeul GULAG) cu sprijinul organizației Memorial. Muzeul privat a fost închis din cauza lipsei de fonduri în 2014, atunci când a fost preluat de stat și redeschis sub egida Institutului de Cultură al provinciei Perm, expoziția fiind refăcută¹⁵. De atunci, comunitatea internațională și-a arătat îngrijorarea cu privire la modul de redare al trecutului, din care au fost excluse relatările referitoare la totalitarism și represiunea stalinistă¹⁶.

Pe de altă parte, în Moscova continuă să funcționeze, într-o clădire reabilitată dintr-un cartier rezidențial, Muzeul de Istorie al GULAG¹⁷, o expoziție ce redă, într-o manieră interactivă pentru vizitatori, istoria represiunii în sistemul concentraționar sovietic. Muzeul a fost fondat în 2001 de către Departamentul Culturii din Moscova și s-a deschis în clădirea actuală în 2015. Lui îi este subordonat și Muzeul Casei de pe terasament, deschis într-un apartament dintr-un fost complex rezidențial construit de sovietici la începutul anilor 1930 în centrul Moscovei, aproape de Kremlin, în care au locuit de-a lungul timpului membri ai nomenclaturii sovietice.

Putem observa așadar în cazul Rusiei un efort de redare a trecutului criminal sovietic de-a lungul anilor 1900-2000, curmat însă în anii 2010 de către regimul autoritar instaurat de președintele Putin. Discursul care condamna conducerea trecută a Rusiei pentru crimele comise este acum redus la tăcere, preferându-se abordări mai curând nostalgice asupra trecutului sovietic. Nu este de mirare atât timp cât Lenin încă poate fi vizitat în mausoleul din Piața Roșie¹⁸. Rezistă însă, în anumite locuri, inițiative (doar publice) care, prin discursul muzeistic, continuă să condamne trecutul criminal și ororile GULAGului.

Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania de Est

În Ungaria, aproape de centrul capitalei Budapesta, se găsește Muzeul Casa Terorii (Terror Háza Múzeum¹⁹), într-o clădire ce a servit, succesiv, drept sediu al Partidului Crucilor cu Săgeți (mișcarea pronazistă din Ungaria în Al Doilea Război Mondial) și al Autorității de Protecție a Statului (ÁVH, poliția politică a regimului comunist). Clădirea a fost cumpărată în 2000 și reabilitată de către Fundația Publică pentru Cercetarea Istoriei și Societății din Centrul și Estul Europei cu finanțarea guvernului maghiar condus de Viktor Orban. Muzeul, deschis în 2002, cuprinde o expoziție permanentă ce retrasează atrocitățile comise atât de autoritățile naziste, cât și de cele comuniste în Ungaria. Deși acest muzeu este bine organizat, prezentând într-o manieră realistă ororile trecutului, abordarea discursivă este una în măsură să creeze controverse: pe lângă faptul că insistă (chiar din numele muzeului) asupra terorii specifică dimensiunii de tip dark tourism, a fost criticat pentru că portretizează Ungaria ca victimă permanentă²⁰, exonerând poporul maghiar de orice fel de responsabilitate.

O altă inițiativă ce retrasează într-o manieră singulară trecutul comunist este Memento Park de lângă Budapesta²¹. Deschis în 1993 ca un muzeu public în aer liber, parcul tematic reunește într-un singur loc statuile ridicate în timpul regimului comunist pe teritoriul Ungariei (inclusiv cele dedicate regimului condus de Béla Kun în 1919). Parcul a fost proiectat de arhitectul Ákos Eleőd, cel care a instalat la intrare o replică după piedestalul (și cizmele) celebrei statui a lui Stalin din Budapesta, dată jos în timpul revoluției din 1956.

Celelalte țări din Centrul și Estul Europei au și ele, cel puțin în capitală, muzee dedicate trecutului comunist. Muzeul Comunismului din Praga²², Cehia, este o inițiativă privată finanțată de omul de afaceri american Glenn Spicker, deschis în 2000. Colecția permanentă a muzeului este împărțită, precum o piesă în trei acte, în cele trei dimensiuni ale experienței trecutului comunist: visul, realitatea și coșmarul. În Slovacia, Muzeul Crimelor și Victimelor Comunismului nu are un site propriu, fiind o inițiativă recentă, așa cum reiese de pe pagina de prezentare a agregatorului Visit Bratislava²³.

Muzeul Vieții sub Comunism²⁴ din Varșovia, Polonia, se apropie mai mult de dimensiunea nostalgică pe care o vom regăsi și în țările din sud-estul Europei. Această inițiativă privată, fondată de proprietarii companiei Adventure Warsaw (ce propune tururi ghidate prin capitala poloneză), expune obiecte specifice perioadei comuniste precum mașini de epocă, obiecte de mobilier, electrocasnice, insigne și statuete de conducători comuniști. O altă inițiativă privată se găsește în Berlin, în fosta Republică Democrată Germană, sub numele de Muzeul DDR²⁵, o expoziție interactivă ce prezintă aspecte variate ale vieții în fosta RDG (Viața publică, Stat și ideologie, Viața într-un bloc turn). Muzeul, care valorifică ideea de Ostalgie (nostagie față de Est) a fost deschis în 2006 și a fost nominalizat pentru titlul de Muzeul European al Anului în 2008 și 2012.

Remarcăm, așadar, faptul că majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est nu au un muzeu de stat care să transpună o viziune oficială a regimului referitoare la trecutul recent, ci inițiative private care apelează de multe ori la nostalgia vizitatorilor, atunci când nu se bazează pe „turismul negru”. Există totuși organizații ale statului însărcinate cu cercetarea și condamnarea crimelor trecutului, având ca exemplu Comisia Federală pentru Arhivele STASI din Germania de Est²⁶, condusă de la înființare din 1990 de Joachim Gauck, cel care avea să devină apoi președinte al Germaniei. Institutul Memoriei Naționale din Polonia²⁷, fondat în 1998, are printre misiuni inclusiv investigarea penală a crimelor împotriva păcii, crimelor împotriva umanității și crimelor de război din perioada 1917-1990, iar din 2007, printr-o lege instituită de partidul de guvernare Lege și Justiție, a primit și atribuții în domeniul lustrației foștilor demnitari din regimul comunist. Și acest institut a fost criticat pentru confuzia pe care o induce între memorie și cercetarea istorică, politizarea istoriei și promovarea unei viziuni „martirologice” a națiunii poloneze²⁸.

Fosta Iugoslavie, Bulgaria

Modul în care am intitulat această secțiune privind țările care au făcut parte din RFS Iugoslavia în perioada comunistă nu este întâmplător. Aceasta deoarece inițiativele muzeistice din aceste țări insistă foarte mult asupra așa-numitei Yugo-nostalgie. Poate nu este de mirare având în vedere perioada dramatică de războaie care a dus, după căderea comunismului, la destrămarea acestei federații ce rămâne în memoria locuitorilor de aici ca o perioadă de stabilitate și, de multe ori, prosperitate în raport cu prezentul.

Astfel, există inițiative care îmbie turistul la un tur yugo-nostalgic în capitala Sloveniei, Ljubliana²⁹. În Bosnia, la Konjic, poate fi vizitat fostul buncăr al lui Tito, transformat, din 2011, într-un spațiu de expoziție pentru arta contemporană³⁰. Capitala Serbiei, Belgrad, găzduiește un Muzeu al Iugoslaviei³¹, numit până în 2016 Muzeul de Istorie al Iugoslaviei, cu expoziții dedicate trecutului iugoslav și personalității lui Tito (aici se găsește și mausoleul acestuia).

Tot în Serbia, satul de lemn numit Küstendorf (în sârbă Mećavnik-Drvengrad³²), construit de regizorul Emir Kusturica pentru filmul Life is a Miracle din 2004, rămâne un obiectiv turistic, cu trimiteri spre trecutul iugoslav, dar și cu nume de străzi și piețe semnificative pentru regizorul sârb din Bosnia, cum ar fi Che Guevara, Diego Maradona, Federico Fellini, Ivo Andrić (scriitorul iugoslav bosniac ce a luat premiul Nobel pentru literatură în 1961). Locul găzduiește anual un festival de film³³.

Pe întreg teritoriul fostei Iugoslavii se pot găsi monumente dedicate victimelor și victoriei împotriva „fascismului” din Al Doilea Război Mondial, dar și statui ale lui Tito (în incinta Muzeului Iugoslaviei din Belgrad, în orașul natal Kumrovec din Croația, în Podgorica din Muntenegru, în Sarajevo, în Ljubljana), parcuri cu numele lui (în Pula din Croația), amenajări peisagistice sau inscripții cu numele lui Tito (printre care și o inscripție în limbajul Braille la Zvornik în Bosnia sau monumentul de la Kladovo din Serbia, care veghează barajul de peste Dunăre de la Porțile de Fier, fiind vizibil de pe malul românesc³⁴).

În Bulgaria, putem întâlni în capitala Sofia, Muzeul Artei din perioada socialistă, deschis în 2011, ca parte din Galeria Națională de Artă, cu expoziții temporare tematice și un parc cu peste 70 de statui și monumente din perioada comunistă³⁵.

Tot în Bulgaria, dar la Varna, se găsește Retro Museum³⁶, o inițiativă privată deschisă în 2015 pe locul fostei parcări a unui etaj din cel mai mare mall al orașului, Grand Mall. Acest spațiu cuprinde o colecție de peste 50 de automobile din toate statele foste comuniste din Europa de Est (Volga, Moskvici, Skoda, Trabant, Dacia etc.), înconjurate de obiecte specifice perioadei (de la electrocasnice și electronice la bancnote, țigări, produse cosmetice). Expoziția este completată de o colecție de statui de ceară ce reprezintă conducători ai țărilor comuniste, inclusiv Todor Jivkov, Leonid Brejnev, Fidel Castro, Nicolae Ceaușescu, dar și personalități recente ale lumii. Desigur, statuile de ceară conferă inițiativei o tentă de kitch, dar colecția de automobile și produse din lumea comunistă este foarte bine întreținută. Muzeul, după cum îi spune și numele, mizează aproape integral pe dimensiunea nostalgică a trecutului.

Astfel, țările balcanice privesc trecutul comunist cu nostalgie, care este tolerată (în Slovenia, Croația) sau chiar încurajată de stat (în Serbia) în numele fostei Iugoslavii. Bulgaria pare să nu fi știut pentru o lungă perioadă de timp cum să gestioneze trecutul comunist, iar atunci când a făcut-o a preluat modele de succes promovate de stat (parcul cu statui similar celui din Ungaria) sau private (Muzeul Retro, similar celor din Polonia sau Germania de Est).

România

La fel ca în cazul Bulgariei, statul român a manifestat o indecizie aproape neîntreruptă cu privire la gestionarea trecutului comunist. Dovadă stă numărul mare de instituții de cercetare create de stat având ca temă de cercetare trecutul recent: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului³⁷, apărut în 1993 sub egida Academiei Române, la inițiativa lui Radu Ciuceanu, fost deținut politic și disident anticomunist; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității³⁸, fondat în baza legii din 1999 care gestionează arhiva fostei poliții politice și are printre misiuni „deconspirarea Securității”; Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989³⁹, fondat în 2004 prin lege, fiind condus de fostul președinte Ion Iliescu, până la demisia acestuia din 2021, atunci când s-a propus în Parlament (fără succes) chiar dizolvarea institutului; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)⁴⁰, fondat în 2005 prin hotărâre de guvern ca Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, a fuzionat în 2009 cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, fondat în 2004.

La acestea se adaugă institute de cercetare non-guvernamentale, cum ar fi: Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului⁴¹, fondat în 1993 de Romulus Rusan împreună cu Ana Blandiana pentru a susține activitatea muzeului memorial de la Sighet; Institutul Român de Istorie Recentă⁴², fondat în 2000 cu finanțarea Ambasadei Olandei, condus de fostul jurnalist de la Radio Europa Liberă Liviu Tofan; Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului⁴³, fondat de fostul președinte al IICCMER, Marius Oprea, în 2010.

Majoritatea acestor instituții și-au propus, printre obiective, și realizarea unui muzeu al comunismului. Deocamdată, singura inițiativă încununată de succes a fost Muzeul de la Sighet, care împreună cu Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului formează Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței⁴⁴, sub egida Fundației Academia Civică. La inițiativa soților Ana Blandiana și Romulus Rusan, fundația a preluat în 1993 spre administrare fostul penitenciar dezafectat de la Sighetu Marmației, transformat, cu sprijinul Consiliului Europei, într-un muzeu memorial dedicat victimelor comunismului. Din 2013 memorialul are și un spațiu expozițional permanent deschis în București.

Având acest model, mai multe instituții ale statului și private au încercat realizarea unor muzee memoriale în foste închisori comuniste. Dintre acestea, închisoarea de la Râmnicu Sărat⁴⁵ se află sub egida IICCMER, iar Administrația Națională a Penitenciarelor a amenajat un memorial în incinta Penitenciarului Aiud și permite vizitarea Fortului 13, acum dezafectat, din incinta Penitenciarului Jilava⁴⁶. În fosta închisoare de la Pitești, Fundația Memorialul Închisoarea Pitești a amenajat un muzeu memorial⁴⁷ care este vizitabil din 2014; din 2022 o secțiune a acestuia conține un Muzeu al Comunismului pentru Copii. Și pe lângă alte penitenciare se amenajează memoriale, cum ar fi cel de la Gherla⁴⁸ sau Râpa Robilor din Aiud, unde în 2014 funcționa un Centru de Studii Martirologice⁴⁹.

În opoziție cu aceste inițiative, care vizează doar represiunea regimului comunist, s-au dezvoltat recent inițiative, în general private, care presupun reconstituirea vieții de zi cu zi în timpul perioadei comuniste, amenajate de obicei în apartamente de bloc din perioada respectivă. Ar fi de menționat aici Muzeul Consumatorului Comunist⁵⁰ din Timișoara, construit la inițiativa actorului Ovidiu Mihăiță în subsolul unei clădiri ce funcționează drept bar și sală de spectacole pentru un teatru independent; muzeul redă o locuință specifică din perioada comunismului cu toate camerele sale (bucătărie – cu un frigider gol, dar multe sticle și borcane cu etichete din acele vremuri, sufragerie – cu o colecție impresionantă de discuri de vinil, camera părinților, camera copiilor, hol. În Petrila, caricaturistul Ion Barbu a ctitorit mai multe inițiative menite să scoată orașul din destinul postindustrial al Văii Jiului, printre care un Mother’s Museum⁵¹. În Brașov există un Muzeu al Traiului în Comunism⁵², „singurul muzeu din România unde poți să îți petreci noaptea”, dar și Muzeul Amintirilor din Comunism⁵³, amenajat de o întreprindere înființată cu ajutorul fondurilor structurale europene. Asociația CulturEst amenajează în Botoșani un Muzeu al Vieții Cotidiene în Comunism⁵⁴ într-o hală industrială cedată de Primăria municipiului. La București, Raluca Jianu, fondatoarea unei platforme de rezervări turistice, a amenajat în apartamentul bunicilor muzeul Ferestroika⁵⁵, ce presupune experimentarea perioadei comuniste prin toate simțurile. Și Muzeul Kitchului⁵⁶ din centrul istoric al Bucureștiului are o secțiune dedicată comunismului.

Amatorii de senzațional istoric pot vizita și locuri legate de viața cuplului Ceaușescu. Casa memorială din Scornicești, locul nașterii lui Nicolae Ceaușescu, deschisă în 2007 și deținută de rudele fostului dictator a fost închisă vizitelor în 2017. Pe de altă parte, Palatul Primăverii (Casa Ceaușescu)⁵⁷, reședința sa din București, este deschisă de RA – APPS (care gestionează patrimoniul de stat) din 2016. La Târgoviște, în locul execuției soților Ceaușescu în decembrie 1989 (fosta unitate militară de lângă gara orașului) este deschisă din 2013 expoziția „Metamorfozele unui loc al memoriei”⁵⁸. Există și tururi ghidate care au ca temă Bucureștiul comunist⁵⁹, dar și aplicații mobile care ghidează călătorii prin „absurditatea comunismului”⁶⁰.

Toate aceste inițiative variază de la o atitudine dură de respingere a comunismului, privit doar prin dimensiunea sa criminală, la redări nostalgice ale vieții cotidiene în „epoca de aur” ajungând chiar la abordări ludice ale trecutului recent. Între aceste dimensiuni oscilează și poziția oficială a statului român: de la condamnarea oficială realizată de președintele Băsescu în Parlamentul României în 2006 ca „regim ilegitim și criminal” la respingerea de către Parlament în 2013 a propunerii legislative de înființare a unui muzeu al comunismului sub subordonarea Ministerului Culturii pe motivul că această sarcină aparține IICCMER. Cel mai recent, în 2019, Camera Deputaților a votat o lege privind înființarea Muzeului Ororilor Comunismului, gestionat tot de Ministerul Culturii, în incinta Palatului Parlamentului.

Incertitudinea cu privire la înființarea unui muzeu al comunismului asumat de statul român poate fi împărțită în mai multe dileme: ce fel de abordare va avea acest muzeu (se va axa doar pe dimensiunea criminală?, va trata și viața cotidiană și dacă da, în ce mod?, dimensiunea nostalgică nu este în măsură să neutralizeze dimensiunea criminală?), unde să fie construit (în incinta unui fost penitenciar, cum ar fi Fortul 13 Jilava sau Râmnicu Sărat? în Palatul Parlamentului? într-o hală industrială dezafectată?), cine să îl amenajeze (Ministerul Culturii? Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului?). Fiind confruntat cu toate aceste întrebări, statul român amână decizia pe termen nedefinit.

Drept concluzie, o evidență: nu există în nicio țară din Estul Europei vreun muzeu oficial de stat destinat integral și cu pretenție exhaustivă perioadei comunismului. Similar situației din România, există inițiative care valorifică fostele închisori și sedii ale polițiilor politice sau amenajări ale unor spații de locuit ce reconstituie viața cotidiană din perioada comunistă. În anumite țări, cum ar fi Rusia sau Ungaria, ele sunt monopol de stat, în alte țări se datorează inițiativelor private. Unele dintre ele privesc exclusiv dimensiunea criminală a trecutului comunist, altele se concentrează pe dimensiunea nostalgică; cele mai multe dintre ele încearcă să îmbine cele două abordări, înclinând, în funcție de spațiul și societatea în care funcționează, către una sau cealaltă dintre cele două extreme. Având în vedere vremurile în care trăim, majoritatea muzeelor sunt interactive, unele având un scop mai pronunțat didactic/ memorialistic, altele fiind dedicate turiștilor, amatori de dark tourism sau de senzațional istoric.

Ceea ce întâlnim în majoritatea statelor sunt institute de cercetare care se concentrează spre studiul trecutului recent. Acestea sunt de altfel reunite într-o rețea internațională numită Platforma Europeană pentru Memorie și Conștiință⁶¹, fondată în 2011 la Praga la inițiativa Institutului pentru Studiul Regimurilor Totalitare din Cehia (din România platforma reunește IICCMER, Memorialul Sighet, Fundația Memorialul Pitești și Societatea Timișoara). Aceasta este o platformă cu scop educațional apărută în urma adoptării în 2009 a Rezoluției Parlamentului European referitoare la conștiința europeană și totalitarismul⁶². Colaborarea dintre aceste instituții este în măsură să promoveze exemple de bune practici în domeniul memorializării comunismului.