În aceste zile tema drepturilor minorităților sexuale a revenit din nou pe agenda publică în unele părți ale Europei. În Luxemburg, pentru prima dată un oficial din Uniunea Europeană s-a căsătorit cu o persoană de același sex. Este vorba despre primul ministru al Luxemburgului. În Irlanda tocmai a avut loc un referendum în urma căruia s-a aprobat dreptul la căsătorie a persoanelor de același sex. Pentru prima dată în istorie o astfel de decizie este luată prin referendum. Surpriza este destul de mare în condițiile în care Irlanda era recunoscută drept o țară catolică tradiționalistă, în care până în 1995 chiar și divorțul era ilegal! La București s-a desfășurat Gay Pride, evenimentul anual pentru susținerea drepturilor persoanelor LGBT (Lesbian-Gay-Bisexual-Transexual). În Marea Britanie, cu câteva zile în urmă, a avut loc un proces care atras atenția mass-media. Cazul a căpătat numele sugestiv „Gay cake”. Tema minorităților sexuale revine așadar, și cred că va reveni periodic și de acum înainte, pe agenda publică. Este limpede că avem de-a face cu o mutație profundă a valorilor civilizației noastre, de lungă durată și, probabil, ireversibilă.
Personal, declar din capul locului că nu am absolut nimic cu persoanele care, din diverse motive, decid să întrețină relații sexuale cu persoane de același sex. Am văzut cupluri gay ținându-se de mână, privindu-se în ochi sau flirtând! Am luat faptul ca atare. Probabil că o fac pentru că așa simt. Sau din diverse alte motive, pe care nu le discut aici. Nu cred că aș avea probleme să văd două persoane de același sex căsătorite. Sau să le vizitez acasă, în caz că m-ar invita. Nu sunt de acord cu discursul conservator, care susține că legalizarea căsătoriilor homosexuale ar conduce la impunerea unor drepturi abuzive ale minorității asupra majorității. Nu văd în ce fel poate să-mi fie mie luat dreptul la căsătoria heterosexuală dacă alții au drept la căsătoria homosexuală? Cred că cei cu alte orientări sexuale au fost și vor fi întotdeauna o minoritate, chiar dacă sunt persecutați sau li se acordă drepturi. E o chestiune de statistică. Asta mă face să nu fiu atât de alarmist și să consider că apocalipsa nu va veni o dată cu drepturile persoanelor LGBT!
Pe de altă parte, recunosc, sunt câteva lucruri care mă intrigă în discursul susținătorilor drepturilor LGBT. Primele organizații împotriva discriminării minorităților sexuale apar la începutul secolului al XX-lea, ca reacție față de mediul tradiționalist creștin (în special în cel puritan protestant, dar și cel catolic), ce marginaliza din punct de vedere profesional sau social persoanele cu orientări sexuale, altele decât cea majoritară. În contextul evoluției concepției liberale și a impactului tot mai mare pe care liberalismul l-a avut asupra societății contemporane, au apărut apărători ai drepturilor persoanelor LGBT, care susțin că orientarea sexuală este irelevantă pentru poziția profesională sau socială a unei persoane, în virtutea faptului că ține de viața privată. Pledoaria împotriva discriminării minorităților sexuale se bazează așadar pe distincția clasică liberală între dimensiunea publică și dimensiunea privată a vieții individului. Ceea ce fac eu în dormitor mă privește doar pe mine și de aceea nu are relevanță pentru actele mele publice. Acesta este, cred, principiul discursului anti-discriminare: la muncă, în societate etc., ne comportăm făcând abstracție de orientarea noastră sexuală, la fel cum facem abstracție și de orientarea noastră religioasă sau de culoarea pielii. Așadar avem de-a face cu un discurs de tip negativ, care insistă asupra neutralității spațiului public față de opțiunile private ale diverselor persoane, asupra faptului că ceea ce e privat nu e relevant pentru ceea ce e public.
Însă, în momentul în care discursul anti-discriminare solicită drepturi pozitive (cum ar fi dreptul la căsătorie sau dreptul la adopția copiilor), distincția public / privat este ștearsă sau, mai bine zis, funcționează în sens invers: în virtutea orientării mele sexuale, care este una privată, solicit apartenența la instituția căsătoriei, care este una publică, cu toate drepturile legale ce decurg de aici. Și asta în numele non-discriminării. Înainte, dimensiunea privată era separată de cea publică, pentru a nu produce efecte discriminatorii, acum ea este invocată tocmai pentru a produce efecte sociale în numele egalității. Viața privată, lipsită de relevanță pentru viața publică în discursul anti-discriminare, capătă acum o implicație pozitivă pentru aceasta. După cum am spus, în principiu nu aș avea nimic împotriva căsătoriei persoanelor de același sex, dar mi se pare că avem de-a face aici cu o dublă măsură în cazul celor care susțin acest tip de discurs. Mi se pare că un subtil sofism se strecoară la mijloc.
Ceea ce mă face să cred că am dreptate este și un caz recent, petrecut în Marea Britanie, care a atras atenția opiniei publice în urma unui proces. Cazul a căpătat numele „Gay cake”. Mai precis, un client s-a prezentat la o cofetărie și a comandat o prăjitură cu un slogan pentru o căsătorie gay. Cofetarul a refuzat comanda, sub pretextul faptului că este creștin, iar un astfel de mesaj contravine valorilor sale. Din această cauză, un activist pentru drepturile homosexualilor a dat în judecată cofetăria și, în cele din urmă, a câștigat. Judecătorul a motivat că respectiva cofetărie este o întreprindere comercială și nu o organizație religioasă, iar afacerile nu se ghidează după opțiuni religioase. Din acest motiv trebuie să se supună legilor anti-discriminare. Cofetarul a considerat decizia injustă și a declarat că va face recurs.
Evident, din punct de vedere legal, decizia este probabil corectă, deoarece procesul a fost îndreptat împotriva cofetăriei și nu a cofetarului. Însă, cofetarul a fost pedepsit pentru că cerința clientului contravenea convingerilor sale, ultragiindu-i sensibilitatea religioasă. El nu a fost pedepsit pentru că a adus vreo ofensă cuiva care are alte valori decât valorile sale personale (a declarat că nu știe și nici nu-l interesează orientarea sexuală a clientului său), ci pentru că a refuzat să acționeze împotriva propriilor sale convingeri. Putem vorbi în acest caz despre încălcarea dreptului la libera conștiință? Cred că da. Atât timp cât din cauza opțiunilor mele religioase sunt pedepsit (fără a fi produs vreun rău social), înseamnă că libertatea mea religioasă a fost încălcată. Dar, dincolo de acest fapt, ce mi se pare relevant aici este faptul că, deși opțiunea mea sexuală este una privată, ea produce efecte publice: pedepsirea unei persoane, și aceasta nu pentru că mi-ar fi produs vreo vătămare, ci pentru că a refuzat să acționeze conform cerințelor mele. Cu siguranță o discuție despre implicațiilor publice ale opțiunilor noastre private este necesară. Și, mai ales, ce facem atunci când opțiunile private ale diverselor persoane intră în contradicție?
