de Ana-Maria Mincu
Chiar şi stând cu spatele îi simt privirea rece pătrunzându-mi în cele mai adânci măruntaie.
– De ce mă judeci? Până la urmă nu eşti cu nimic mai bună decât mine! rostesc printre dinţi dar imediat îmi regret cuvintele.
Închid ochii pentru o clipă aşteptându-mi pedeapsa. Când îi deschid, observ muşchii acestei femei contractându-se, privirea înăsprindu-i-se, iar în apogeul reacţiei sale, când mă aştept la impactul pumnului ei strâns, se relaxează şi se mulţumeşte doar să îşi dea ochii peste cap.
O fi aici de mult timp, mă gândesc. A învăţat să se controleze. Azi am avut noroc.
Prima noapte e groaznică. Aşa am auzit. Poate că sunt mult prea influenţată de experienţele altora pentru a mă putea concentra pe propria mea opinie. Încerc să mă gândesc, dar golul din creierul meu nu mă ajută cu mult. Nu simt nimic, iar asta este tot pentru o zi.
Dimineaţa se prelinge pe lângă mine, de parcă aş fi spectatorul ce îşi urmăreşte obiectiv propria sa realitate. Răspund cu greu impulsurilor date de paznici, iar după ce iau parte la rutina acestei închisori ajung din nou în celula mea. O privesc de data asta conştientă. Are patru paturi, doar două ocupate. Asta e cea mai bună parte, având în vedere descoperirile nopţii precedente. Toaleta este într-un colţ al camerei excluzând orice iluzie a intimităţii. Mă pot obişnui cu asta.
În momentul în care mă aşez pe pat mă străpunge durerea. Îmi acopăr pieptul cu palmele dar degeaba. Lacrimile mi se scurg fără ştirea mea şi zac în starea asta aproape o eternitate. Liniştea este întreruptă de vocea răguşită a colegei mele de cameră.
– De ce eşti aici?
Zâmbesc. „Pentru o cauză nobilă” îmi răsună în minte, dar nu îmi dau glas acestui gând. În schimb, aud parcă o voce străină relatându-mi viaţa.
– Ai avut vreodată sentimentul că nimic nu te poate deranja, că viaţa este exact aşa cum ar trebui să fie şi că speri ca fericirea absolută care te înconjoară să nu devină cumva plictisitoare? Exact acesta este momentul în care perfecţiunea se surpă. Mici înţepături în piept din timp în timp, atunci când chiulangiului i se oferă încă o şansă, şi încă una. Apoi gustul amărui pricinuit de râsul unui fost preşedinte în momentul în care i se adresează orice întrebare importantă şi râde de prostia poporului şi râde pentru că nu îi vine să creadă cât de bine îi merge încă. După ce ai simţit odată repulsia faţă de nedreptate nu mai poţi să nu o observi în tot ce te înconjoară, în tot ce ar trebui să fie integru. Vezi nedreptatea venind din partea profesorului care te condiţionează să îi cumperi creaţiile. Vezi nedreptatea în viaţa cotidiană, în care eşti împins, judecat, înjurat, maltratat. Eşti nedreptăţit atât de des încât asta devine normalitatea. O durere continuă. Iar într-o zi te hotărăşti că este de ajuns. Ziua mea a fost în momentul în care am văzut că nu sunt singura. În marea de nepăsare şi nedreptate s-a întrezărit o mică insulă. Prima oară am cunoscut vreo zece oameni, în diferite stadii ale „agoniei” aşa cum am numit ulterior starea noastră. Apoi am devenit din ce în ce mai numeroşi şi mai conştienţi de faptul că avem şanse reale să schimbăm ceva. Am făcut un plan. Mai întâi încercăm schimbarea maselor, iar apoi a elitei. Am început să folosim psihologia exemplului. Când cineva arunca un gunoi pe stradă, unul din noi se ducea şi îl ridica. Când se auzea clar şi tare în autobuz toată povestea de viaţă a Ioanei, lângă ea se plasa un băiat care vorbea în şoaptă la telefon. Am făcut lucruri mici. Rezultatele au fost bineînţeles insignifiante. Urmau faptele mari. Am încercat să atragem fonduri europene pentru proiecte caritabile, ni s-a râs în faţă. Am încercat să strângem semnături pentru implementarea unor noi legi, fără succes. Cei mai în măsură dintre noi au încercat să participe la viaţa politică dar au trebuit să părăsească această idee rapid. Aşa că am recurs la cea mai simplă şi mai drastică metodă. Revolta. Ne-am revoltat pentru „Lipsa dreptăţii din spaţiul carpato-danubiano-pontic”, titlul care însuma tot oful nostru. Neaşteptat, după câteva zile de grevă publică am început să avem numeroşi partizani. Aşa că, am devenit periculoşi. Şi s-a întâmplat un „accident”, înţelegi. A fost tras un foc de armă, poliţia s-a alarmat, noi am protestat şi iată-mă aici. Sunt aici pentru dreptate.
Acum o privesc mai atent. Este o persoană tristă. O întreb:
– Tu de ce ai ajuns aici?
– Furam din casele oamenilor. Nu aveam ce mânca, nu aveam pe cine iubi.
Explicaţii există mereu. Este tristă pentru că nu a avut un motiv îndeajuns de bun pentru a ajunge aici. Este tristă pentru că nu se poate linişti cu o cauză bună. Eu am această cauză. Pentru dreptate mi-am pierdut libertatea şi asta este de ajuns pentru a mă împăca cu mine însămi. Este prea puţin spaţiu în lume pentru ca libertatea şi dreptatea să se armonizeze întotdeauna.
Ana-Maria Mincu este elevă la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București
