Domnul Pleșu a scris ieri un articol despre tabloidizarea spațiului public de la noi. Este un articol inteligent și savuros, în stilul domniei sale, despre nivelul derizoriu și uneori absurd la care a ajuns să coboare presa din România. Diferența dintre noi, și alte țări „normale” ar consta în faptul că acolo presa e specializată – se știe cine face tabloide și cine nu – pe când la noi întreaga presă se tabloidizează. De aici și semnalul de alarmă pe care domnia sa, ca publicist, simte nevoia să-l tragă: „Fenomenul este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale şi intelectuale.” Desigur, domnul Pleșu nu e la prima „sesizare”. Am avut ocazia de a citi mai multe articole ale domniei sale, critice la adresa derapajelor și a exceselor frecvente în special pe ecranele televizoarelor. Fără îndoială este bine că există reacții față de degradarea spațiului public, mai ales din partea unor personalități precum domnul Pleșu. Pe de altă parte, totuși, aș încerca să-mi exprim reținerea față de eficiența unor astfel de luări de poziție. Îmi voi expune mai jos motivele:
Publicul care citește articolele domnului Pleșu este relativ puțin numeros (probabil câțiva zeci de mii de cititori) în comparație cu câteva sute de mii sau milioane care urmăresc emisiunile de tip tabloid. Deci balanța publicului înclină covârșitor într-o parte. Apoi, cei care apreciază astfel de luări de poziție sunt în temă cu fenomenul și, probabil, știu cum să reacționeze față de el (pot, la o adică, să apese butonul roșu al telecomenzii). Deci articolul își ratează parțial ținta, e ca un medicament care se distribuie celor sănătoși, în loc să ajungă la cei bolnavi. Așadar, este foarte probabil ca cei care riscă să se intoxice cu presă tabloidă din cauză că sunt nepreveniți, să se expună în continuare acestui risc și după ce va fi apărut articolul domnului Pleșu.
Apoi, domnul Pleșu demontează argumentul „șmecher” al rating-ului. Este fals că asta cere publicul, deoarece gustul publicului se formează, atât în sens pozitiv cât și negativ: „Dacă îl hrăneşti, ani întregi, cu deşeuri, începe să facă indigestie la cozonac”! Încercarea de demontare a acestui argument este, cred, doar parțial reușită. Da, e adevărat că gustul publicului se educă. Însă educarea publicului cere timp, iar acest proces de educație presupune un risc: riscul de a pierde audiența. Cel care va oferi primul materiale mai bune calitativ se supune riscului imediat de a pierde din audiență. Se pare că este un risc pe care nimeni nu vrea să și-l asume în condițiile în care bătălia între televiziuni se discută în termeni de „spectatori pe minut”. Deci șmecheria cu rating-ul pare să țină. Ba, mai mult, dacă ținem cont că rating-ul nu este altceva decât rezultatul intersecției dintre regulile capitaliste ale pieței aplicate în media și reacția psihologică a individului, atunci această șmecherie riscă să devină imbatabilă. Oricine reacționează față de o emoție puternică. Deci, cu cât titlul unei știri va reuși să producă o emoție mai puternică, cu cât el este mai „șocant”, cu atât rating-ul va crește în mod necesar. Este o regulă bine cunoscută de profesioniști, o regulă cinică dar eficientă. În condițiile în care piața dictează, iar piața reacționează la reacțiile emoționale ale indivizilor, cinismul nu este decât calitatea celor care știu să exploateze acest joc. Dan Diaconescu spune în mod sincer că el este mândru că a reușit să otevizeze România. Unora le poate părea țicnit atunci când face asemenea afirmații! Însă nu e deloc așa, Dan Diaconescu e doar omul care aplicat cu consecvență regula noului joc (regula pieței), după cum singur o mărturisește, lăsând la o parte orice considerente morale. Otevizarea țării nu este decât punerea în practică a visului american în condițiile pe care România le oferă. Acesta este și motivul pentru care fenomenul s-a răspândit cu atâta ușurință. Rețeta este ușor de imitat, aduce beneficii imediate și sigure. Nu vrei tu să o pui în practică, pentru că nu vrei să fii „cinic”? Nici o problemă, se va găsi cu ușurință altcineva dornic să devină bogat și celebru. O celebritate cam îndoielnică, e drept, dar invidiată și râvnită de mulți. Așa că scrupulele tale personale oricum nu vor sta în calea fenomenului care e pe cale de a se generaliza.
Dar cu deontologia cum rămâne? De ce în țările „normale” presa e specializată, adică există și jurnaliști „respectabili”, pe când la noi toată presa e pe cale să se tabloidizeze. O primă observație: morala se bazează pe bunuri imateriale care nu se pot câștiga decât în timp, onoarea și încrederea. În Occident există o presă respectabilă deoarece are o tradiție îndelungată în spate care, într-un anumit fel, o obligă să-și păstreze onorabilitatea. Atât jurnaliștii care scriu acolo cât și cititorii nu au cum să ignore această realitate care pune „presiune” pe ei. La noi presa liberă este recentă și înainte ca breasla să ajungă la maturitatea profesională a fost supusă unui alt tip de „presiune”: cea a regulilor pieței. În acest context, reglementările deontologice, chiar dacă existente, sunt ineficiente. Regulile pieței funcționează fără îndoială și afară, doar că acolo piața mult mai extinsă îți oferă posibilitatea de a avea un public mai larg care ține la „onoarea” sa de cititor sau de privitor. Și, pe de altă parte, trebuie remarcat că și acolo, sub impactul pieței, regulile morale s-au mai relaxat față de anii 60 sau 70.
Ce se poate face? Cred că nu prea mare lucru, atât timp cât regulile jocului nu se schimbă, adică atât timp cât doar piața e cea care dictează. În aceste condiții nu putem decât să repetăm ceea ce s-a mai spus până acum: instituțiile existente să își facă datoria. S-a vorbit de multe ori despre timiditatea CNA-ului de a aplica măsuri aspre în cazul situațiilor de derapaj semnalate. Probabil timiditatea CNA-ului se datorează în bună măsură tocmai presiunilor politice sau financiare care se fac și asupra membrilor săi. Avem așadar un cerc vicios, greu de rupt. O altă posibilă soluție mă gândesc că ar consta în adoptarea unei legi a presei care să reglementeze domeniul libertății de exprimare. Altfel, în lipsa unor astfel de măsuri, luările de poziție de genul celei a domnului Pleșu, nu sunt inutile, dar sunt fără îndoială puțin eficiente. Iar România, nu numai că o să stea în continuare cu chiloții în vine, dar riscă chiar să rămână fără ei!
Nu prea sunt de acord cu „putin eficiente”, intr-adevar pe cei „pierduti” nu prea mai ai cum sa ii ridici, dar pentru ceilalti este vital ca un om de statutul lui Andrei Plesu sa iasa cu astfel de articole. Majoritatea celor care se uita la astfel de programe au un intelect mediocru, deci evident, sunt mai numerosi. Cineva imi spunea ca se uita, pe de o parte pentru ca astfel ei se simt superiori (vazand unii mai penibili decat ei la tv) ori din nevoia de pornografie, ori din spirit de turma, ori naiba stie de ce…. Sunt aproape convins ca pentru criza aceasta morala este de vina chiar perioada comunista, cand s-au redus la tacere, s-au ingropat multe din adevaratele valori, iar de la punctul 0, adica in 1990, cand toti am luat-o de la 0 in „democratia” postcomunista, in El Dorado romanesc, cei onesti, cinstiti, culti nu au tinut pasul cu cei smecheri, invatati cum sa fure, sa toarne, sa minta. Astfel s-a ajuns la o manelizare si o smecherizare a tarii in anii 2000 ce continua si acum. Sunt efectele evolutiei de atunci. Insa cred cu tarie, ca acei onesti care au pierdut pasul la inceput, acum incep sa creasca, sa prospere, sa se afirme sa se dezvolte si pe plan financiar prin munca cinstita, prin canale media, internet, etc… si cred ca in viitor balanta se va inclina incet incet in favoarea lor (a noastra 🙂
Piata va dicta in continuare si asta e. Acolo unde se poate interveni si unde ar trebui sa se poarte discutia este despre standardul de calitate pe care il da si trebuie sa-l dea televiziunea si radioul public. De aia e finatat ca sa fie un reper pentru toata lumea, asa cum tot mapamondul asta nu contesta calitatea jurnalismului de tip BBC.
@ Bogdan: Eu n-am zis ca un articol precum cel al lui Plesu este inutil, doar ca astfel de atitudini nu pot avea efecte reale atat timp cat nu se regasesc la nivelul de decizie al autoritatilor. M-ar bucura de dexemplu ca dl. Plesu sa fie membru al CNA, pentru a avea puterea de a lua masuri in conformitate cu ceea ce scrie. Referitor la cauzele starii de fapt, ele sunt multiple, putem sa le vedem, dupa cum spui tu, intr-o pervertire morala produsa in perioada comunista. Problema e ca si comunismul a fost acceptat cu o relativa usurinta la noi (comunizarea tarii s-a produs usor si repede) pentru ca situatia anterioara era si mai dificila. Imi vine in minte acum un articol de-al lui Eminescu despre „Selectia negativa a valorilor”. Deci si in secolul XIX lucrurile stateau cam la fel in ce priveste incompetenta, smecheria etc. Argumentele lui erau in buna parte xenofobe, spuneau ca lucrurile sunt anapoda din cauza „veneticilor”, bulgari, greci si evrei care nu tin cont de traditiile si de interesele romanilor ci vor sa obtina pozitii si influenta cu orice pret. Eu ma gandesc ca o astfel de selectie negativa a valorilor este spercifica unei societati periferice (cum este cea a noastra, dar nu numai) din cauza ca societatea respectiva nu are timp sa se aseze, fiind supusa tot timpul unor presiuni care o depasesc.
@ Raimar Wagner: Perfect de acord cu ce spuneti referitor la statutul de fanion al posturilor publice. Mi se pare intr-adevar ca, spre exemplu, TVR-ul este si postul care rezista cel mai bine tabloidizarii. Pe de alta parte, la noi, problema posturilor publice e legata de politizarea excesiva, ceea ce le face sa piarda din credibilitate.