Nereguli în cercetare pe bani europeni

Persoanele apropiate mediului universitar și academic știu că această perioadă a anului a fost una favorabilă pentru cei implicați în domeniu: au existat o serie de apeluri pentru burse doctorale sau post-doctorale, în toate domeniile științifice, oferite de universitățile din România sau de diversele institute ale Academiei. Este vorba despre programele europene de finanțare dedicate resurselor umane (POSDRU) și destinate în acest caz cercetării științifice. Astfel de alocări financiare sunt fără îndoială binevenite, reprezentând un strop de normalitate pentru un domeniu semnificativ, constant neglijat însă și cronic subfinanțat, precum cercetarea științifică din România.

În acest articol îmi propun însă să discut despre cealaltă față a medaliei: despre lucrurile care împiedică încă normalitatea să se instaureze întru totul. Despre neregulile pe care le mai întâlnim și care ar fi bine să fie eliminate pe viitor. Dar pentru asta este nevoie ca mai întâi să le identificăm și să le numim ca atare.

În primul rând, nu putem să nu remarcăm stilul hei-rupist în care s-a desfășurat întreg procesul. Timp de aproximativ o lună de zile s-au făcut publice mai multe apeluri, iar durata dintre publicarea apelului și începerea contractului a fost în majoritatea cazurilor de o lună, o lună jumate, (această perioadă incluzând publicarea apelului, depunerea candidaturii, evaluarea dosarului, etapa interviului, contestațiile și semnarea contractului). Astfel se face că un dosar trebuia depus de cele mai multe ori într-o săptămână sau 10 zile, iar uneori pentru evaluarea tuturor dosarelor erau alocate 3 zile! Asta în condițiile în care în mod normal, timpul alocat pentru depunerea unui astfel de dosar de cercetare este de aproximativ o lună, iar cel pentru evaluarea dosarelor de către comisiile de specialitate o lună sau chiar 2 luni! Dar să spunem că suntem înțelegători pentru această stare de urgență: ea este cauzată de modul destul de greoi în care România reușește să se adapteze la regulile birocrației europene. Astfel, timp de câțiva ani de zile nu a fost alocat nici un ban pentru cercetare prin programul POSDRU iar acum, pe ultima sută de metri, s-a mers pe principiul „cheltuim ce se mai poate cheltui”! Având în vedere că fondurile alocate exercițiului bugetar 2007 – 2013 pot fi cheltuite până la sfârșitul lui 2015, totul trebuia făcut în cea mai mare grabă.

Dar nu scăpările inerente unui lucru făcut pe genunchi sunt lucrurile cele mai grave. Din păcate au fost și cazuri în care lipsa de transparență, improvizația și poate incompetența sunt mult prea evidente pentru a trece neobservate. Un astfel de caz este cel al concursului deschis de Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române. Aici s-a lansat o competiție pentru 40 de burse post-doctorale și 105 poziții doctorale. Pentru cele 40 de locuri post-doctorale s-au înscris peste 320 de candidați. Așadar, o concurență de 8 pe un loc! Concurența este lucru excelent atunci când funcționează după reguli clare și transparente. Altfel, trezește suspiciuni și bănuieli că scopurile ar fi altele decât promovarea celor mai buni. Iar felul în care a fost organizat tot acest concurs ne obligă să ridicăm unele semne de întrebare.

În primul rând, unii candidați au aflat la depunerea dosarului că trebuia să aducă adeverință de la locul de muncă, deși în anunțul inițial acest lucru nu era specificat. Apoi, cu câteva ore înainte de începerea interviurilor (mai precis pe data de 19.05.2014, orele 00.15, în condițiile în care interviurile începeau pe 19.05.2014, la orele 09.00) se postează un tabel cu cei declarați (atenție!) „potențial rspinși”! Adică nu este clar încă clar dacă sunt eligibili sau nu! Este vorba despre cei care nu aveau un loc de muncă sau nu lucrau în cercetare ori învățământul superior. Ar fi bine poate, pentru puțină claritate, să precizăm că această condiție nu apărea nicăieri în anunțurile anterioare! Evident faptul a trezit nemulțumire și a produs contestații. În urma acestora organizatorii au postat un anunț, scris într-un stil ușor cam infantil, în care se preciza „că cei mai mulți dintre candidații care nu lucrează sau nu au activități de cercetare au înțeles situația și au acceptat rezultatul primei etape de selecție, chiar dacă au fost nemulțumiți”! Au fost însă unii (sic!) care „au făcut contestații, solicitând să fie admiși la etapa a doua și în condițiile în care nu lucrează, sau nu lucrează în cercetare/învățământ superior, pe considerentul că în criteriile de înscriere nu s-a menționat acest fapt, ceea ce este adevărat”! Și apoi comisia, în mărinimia ei, acceptă ca adeverința „să fie adusă și după înscriere.”! Ce ne facem însă cu cei „care au plecat deja din țară spre București și aici au aflat ca nu sunt admiși pentru etapa a II-a”?!

Evident, toată responsabilitatea pentru aceste nereguli revine organizatorilor. Ea se datorează fie dezinteresului, fie incompetenței. Și suspiciunile nu se opresc aici. Putem desigur să ne întrebăm cum au putut fi evaluate peste 500 de dosare în doar 3-4 zile? Câți oameni au participat la această evaluare? 5, 10, 20 de persoane? Nu știm. Câte dosare poate examina o singură persoană într-o zi, pentru a exista garanția că dosarul respectiv a fost parcurs cu atenție și evaluat într-un mod cât mai aproape de valoarea sa reală? Nici acest lucru nu-l știm.

Apoi, dacă privim metodologia de examinare (p. 3) observăm că este destul de vagă pentru a putea vorbi despre vreun criteriu precis. Se specifică doar că cei care vor fi admiși vor trebui să ia peste 8,00 puncte și că se va ține cont de calitatea proiectului, importanța temei și activitatea științifică a candidatului. Cât anume contează fiecare dintre ele pentru punctajul final, nu știm. Nici ce anume va puncta comisia din proiectul de cercetare nu știm. Sau cum se evaluează activitatea științifică? Ce anume și cu cât se punctează? Pesemne ne bazăm doar pe experiența, intuiția și bunul simț al examinatorilor! Pentru a face o comparație, căci din fericire există și termen de comparație, iată o grilă de evaluare bine pusă la punct (Anexa 7, 8, 9) și câteva rezultate transparente în cazul unui concurs similar organizat de Universitatea București.

Și, spre final, o ultimă observație. Dacă parcurgem lista cu cei declarați eligibili care vor participa la interviu, observăm că vreo 15 candidați sunt angajați ai ICCV. Având în vedere că membrii comisiei sunt și ei angajații aceleiași instituții, ne întrebăm dacă nu cumva putem vorbi în acest caz de conflict de interese? Se poate respecta principiul egalității de șanse în momentul în care cineva examinează în același timp dosarul unui coleg (pe care îl cunoaște de mai multă vreme) și dosarul unui candidat necunoscut? Oricât de bine intenționat ar fi examinatorul, oare nu intervine aici simpatia inerentă față de cei pe care îi cunoști deja, comparativ cu cei pe care nu-i știi? Nu e asta o piedică în calea obiectivității?

Toate aceste lucruri se întâmplă într-un Institut al Academiei Române, „simbol al spiritualității, forum al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale”, după cum aflăm de pe site-ul instituției. În timpul unui interviu cu un candidat, un membru al comisiei a început o tiradă la adresa clasei politice actuale, care este de vină, se înțelege, toate relele din țară: „Domnule, cum facem să-i schimbăm pe ăștia?” Întorcând și eu întrebarea aș putea spune: „Domnule, cum facem să schimbăm astfel de „elite” care nu cred că ne fac cinste în vreun fel”?!

Upgrade 1: În urma afișării rezultatelor, toți angajații ICCV au fost declarați admiși.

Upgrade 2: Găsiți în fișierul alăturat o prezentare excelentă a provenienței tuturor cadidaților admiși.