Între marxism și fascism. Mai este posibil vreun echilibru?

Campania electorală tensionată tocmai s-a încheiat cu rezultatul pe care îl știm cu toții. Lumea a răsuflat ușurată, ufff, ne-a trecut glonțul pe la ureche! A trecut glonțul, dar vine un obuz! Căci nici nu avem măcar un nou guvern și deja toată lumea discută despre deficitul bugetar. Se caută soluții. Se caută? Să sperăm! Până acum nu am văzut nici o soluție. Există în schimb multe discuții în jurul subiectului. Aceleași scenarii majore sunt luate în discuție: recucerea cheltuielilor statului versus creșterea taxelor. False dihotomii. De parcă nu ar putea funcționa la fel de bine ambele soluții. Oricum, în mod detaliat, nu a propus până acum nimeni nici o soluție.

În schimb a apărut războiul între tabere. Pe alocuri s-a discutat despre ideea taxării progresive, chiar Sorin Grindeanu fiind cel care a relansat ideea, însă reacțiile au apărut prompt. Cristian Pantazi a scris un articol despre „marxiștii” care ne iau cu asalt, ideile acestea marxiste fiind la fel de toxice precum distributismul lui Georgescu! Articolul a devenit rapid sursă de umor în mediul online. Într-un interviu, profesorul de la ASE, Cristian Păun, ne explică votul românilor pentru libertate: „Opţiunea românilor a fost clară: spre sisteme mai libere şi nu spre sisteme restrictive, intervenţioniste. Ar trebui să ţinem cont şi de acest lucru, că românii îşi doresc prosperitatea Occidentului care vine pe fondul libertăţii şi în niciun caz prosperitatea rusească, aceea care vine pe fondul constrângerii şi al socialismului ‘luminos’.“ Reținem deci: libertate și prosperitate occidentală versus socialism rusesc (?!) Desigur, nota comună a celor două luări de poziție este echivalarea între naționalismul populist și „dictatura marxistă” care stă la pândă! Autorii au uitat repede că în campania electorală tocmai George Simion a fost campionul „libertății”, în sensul în care a susținut ferm ideea celor 500.000 de bugetari inutili, care trebuie disponibilizați pentru a întreține silueta statului obez! Domnii Pantazi și Păun, poate nu își dau seama, dar aici se situează fix de aceeași parte a baricadei cu mult detestatul George Simion!

Însă, ce frapează în plus la aceste luări de poziții este faptul că ele nu prezintă cifre relevante. Cifre cunoscute de altfel de multă vreme în spațiul public: faptul că România colectează la buget din taxe și impozite în jur de 27% din PIB, în timp ce media țărilor UE este de 40%, deci o diferența de 13%. În cifre absolute, asta ar însemna, raportat la PIB-ul din 2024, 45 de miliarde de euro pe an în plus la buget! Pare o sumă uriașă? Este. Dar nu are rost să fim atât de ambițioși, putem să ne comparăm cu vecina noastră mai modestă Bulgaria. Dacă România ar colecta măcar la nivelul Bulgariei, tot ar însemna vreo 17 miliarde de euro în plus anual la buget! Problema imposibilă a deficitului apăsător ar căpăta dintr-o dată rezolvare. Acesta ar fi un prim indiciu. Al doilea se referă la ponderea cheltuielilor bugetare din PIB. La nivelul țărilor UE media cheltuielilor guvernamentale raportate la PIB în 2024 a fost de 49,5%, iar în România această cifră a fost de 41,2%, față de 38% în 2023. Deci în 2024 au crescut aceste cheltuieli (an electoral, una din cauzele problemelor de azi), dar și în aceste condiții cifra tot este mică prin comparație cu media europeană. Din cele două indicii prezentate până acum rezultă destul de clar că una din probleme majore ale României, înainte de reducerea cheltuielilor, e dată de slaba colectare a banilor la buget. Nu există bani, nu pentru că se cheltuie prea mult, ci pentru că se adună prea puțin. Toate acestea, prin comparație cu Europa – spre care spunem declarativ că vrem să ne îndreptăm –, nu cu Rusia lui Putin! Știm cu toții că există zone bugetare în care se risipesc bani, dar și zone cronic subfinanțate. Distribuția lor e una arbitrară. Iar colectarea este o problemă despre care se discută de altfel de mai bine de 10 ani, timp în care nu s-a mai întâmplat nimic, deoarece nivelul ei a rămas la fel de redus.

A doua problemă e cea legată de redistribuirea veniturilor, adică pericolul „marxismului”, identic pentru unii cu cel al populismului naționalist. În toată campania electorală acești oameni au luptat „pentru Europa”, iar acum, când aud de soluții europene, se simt brusc amenințați de „marxism”, „socialism”, „putinism” etc. Lăsând la o parte asemenea elucubrații, pe care cineva de bună credință cred că le poate depăși destul de ușor, discrepanța socială din România este din nou un fapt cunoscut. România este țara cu un nivel al disparității sociale printre cele mai ridicate din Europa, tot aici aflându-se și zonele care sunt în topul sărăciei în Uniunea Europeană.

Apoi, există deja o bibliografie care arată legătura între ascensiunea mișcărilor naționaliste, populiste și sărăcirea unei părți a populației europene¹. De altfel, extremele politice au fost întotdeauna legate de perioade de instabilitate și risc social pentru categorii largi din populație. Chiar și fără studii de specialitate, la nivel intuitiv, cred că fenomenul nu este foarte de greu de înțeles. Oare ce crede un om care trăiește cu salariul minim pe economie (aproximativ 30% din angajații din România) sau care muncește din greu în afara țării, despărțit de familie, pentru a-i asigura existența, când aude de angajați la stat care încasează din salariu peste 10.000 de euro pe lună?! Ce crede un pensionar care încasează o pensie medie (2.600 de lei în momentul de față) sau pensia minimă (puțin peste 1200 de lei) când aude că cei mai mulți judecători de la Curtea Constituțională cumulează fiecare pensii speciale și salarii în valoare de zeci de mii de euro lunar?! Aceeași Curte Constituțională care a decis, ați ghicit, că de acum încolo membrii ei nu mai trebuie să își facă publice declarațiile de avere. Cred că putem bănui destul de ușor ce cred astfel de oameni: vor ca un astfel de sistem să dispară. Unii o cred doar în sinea lor, unii se exprimă public, iar alții o fac cu un patos plină de ură! Focul a fost aprins deja. În aceste condiții de criză și tensiune socială, ar fi un abuz impozitarea suplimentară a unor astfel de venituri exorbitante? Un atac la adresa „libertății”, așa cum ni se propovăduiește? Dimpotrivă, cred că ar fi o măsură necesară pentru a mai evita extinderea focului. Dacă vom continua în aceeași linie ca și până acum, cred că peste 5 ani consecințele sunt previzibile și vor fi greu de evitat. Vom relua din nou exercițiul periodic de salvare a democrației, doar că vom fi îndemnați să-l alegem pe Simion pentru a evita candidatul cu adevărat extremist!