Evadarea

de Melania Măriuță

Încercam să înghit și aveam impresia că aveam gâtul făcut din spini. În loc de salivă, simțeam că înghit pietre. Gândul că trebuia să ajung pe frontul românesc, mi-a dat forță să îmi deschid ochii. Nu îmi mai simțeam maxilarul. Mă durea capul și instinctiv am scuipat. Aveam pământ în gură. Așa am realizat cât de sete îmi era. Stomacul meu scotea un zgomot îngrozitor. M-am ridicat în capul oaselor și un geamăt involuntar a ieșit din gâtul meu uscat. Am umblat în raniță și am scos butelca cu apă. Nici nu știu cînd am dus-o la gură, dar instant am început să mă simt mai bine. O dată cu acest gând, corpul meu parcă s-a împotrivit. Stomacul îmi era o gaură neagră care încerca să atragă ceva în ea: mâncare.

Știam că nu aveam timp să caut nici măcar ceva care să amețească foamea. Trebuia să mă mișc,altfel riscam să fiu prins. Cuprins de amețeală și dureri de mușchi, mi-am adunat forțele și picioarele au început să mi se miște.

Nu m-am gândit încotro s-o iau. Am pornit ca un robot ce avea o eroare și nu ducea comanda la bun sfârșit. Simțul meu olfactiv se îmbăta singur cu miros de pâine caldă și fripturi.

Calea cobora printr-o vale seacă, strâmtă. Mi se părea că știu drumul. Eram așa de concentrat, încât adrenalina mă făcea să ignor stomacul gol. Am auzit pași în spatele meu. Instant, un frig lichid mi-a cuprins șira spinării, ca și cum cineva mi-ar fi pus un cub de gheață pe spate. Îmi era frică. Știam că nu îmi permiteam o eroare, căci ar fi fost ultima. M-am pitit. Am încercat să evit întâlnirea cu vechii mei camarazi, acum inamici. Cu toate acestea, am continuat să merg deși fiecare pas era greu iar corpul îmi era lac.

Cărarea ocoli un picior de stâncă și în acel moment am dat piept în piept cu unul dintre călăii mei.

Melania Măriuță este elevă la liceul C. A. Rosetii din București