de Ion Andreea Maria Otilia
Tocmai am terminat de citit romanul Ultima noapte… de Camil Petrescu. Am rămas puțin surprinsă de finalul poveștii, așa că voiam să mă plâng prietenei mele de asta. La colțul străzii, m-am întâlnit cu niște ofițeri care vorbeau fix despre asta. Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama că scena în care mă găseam semăna destul de bine cu una dintre primele scene ale romanului. Straniu.
M-am apropiat mai mult de ei și i-am auzit contrazicându-se dacă ucigașul avea sau nu dreptate. M-au observat că îi priveam și mi-am permis să intervin.
– Am un deja vu, le-am spus. Tocmai am citit despre cazul pe care îl pomeniți, dar se întâmpla în 1930.
– Păi suntem în 1930.
– Nu e posibil. Anul este 2018.
– Aiureli. Deci ce crezi? E drept să-ți ucizi iubita dacă te înșală și nu te mai iubește?
– Sper că a făcut închisoare pe viață, răspund eu.
– Nici vorbă. L-au achitat. Și pe bună dreptate. Dacă nu și-a văzut de casă, și-a meritat soarta.
De unde vin eu, le spun, orice crimă se pedepsește cu închisoarea. Moral vorbind, nimeni nu are dreptul să ia viața altei persoane, să o rănească, să o oblige să rămână lângă el, dacă aceasta nu îl mai dorește. Iubirea, oricât de reală ar fi, cu timpul tot rutină ajunge. Trebuie să acceptăm că dacă nu am fost în stare să o întreținem, e cazul să apucăm pe drumuri diferite.
Ofițerii erau siderați. Nici n-am apucat să-mi termin bine fraza, că o alarmă a început să îmi sfredelească nervii. M-am trezit și era timpul să plec din nou la școală.
Ion Andreea Maria Otilia este elevă la Colegiul Național „Matei Basarab” din București
