Distopiile capitalului

Cartea din 2018 a viceguvernatorului Băncii Naționale a României, Florin Georgescu, profesor universitar, fost deputat și ministru, însă și una din vocile discrete, dar apăsate ale Partidului Social Democrat, este, fără exagerări, o excelentă fișă clinică a economiei românești de după 1989. Cantitatea de date puse la dispoziție de Florin Georgescu, în aproximativ o mie de pagini de text, adunate în trei volume, e nu numai formidabilă, ci și rodul anilor întregi de muncă depusă. Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018) va reprezenta, indubitabil, o carte de referință a științelor sociale, pe subiectul România, în deceniile viitoare. Înainte de a intra în detalii suplimentare privitoare la metodologie și concluziile generale desprinse de autor, fiecare din cele zece capitole ale lucrării merită a fi sintetizate în ceea ce priveste conținutul lor, șocant pentru necunoscători, exact și la obiect pentru cei interesați de economia (politică) românească.

Primul capitol se ocupă de centralitatea capitalului în economia de piață. Florin Georgescu, ca orice economist ortodox neoclasic, înțelege prin capital acel tip de proprietate privată care constituie un factor de producție, i.e. de profit ulterior, pentru deținătorul său legal. Proprietatea personală care contribuie ca mijloc în realizarea unei sume suplimentare de bani (dar și de capital fix) se cheamă capital. În România post-1989, trecerea capitalului de stat în proprietatea unor particulari s-a numit privatizare, act întemeietor pentru democrația românească. Acest proces politic rapid și forțat a dus la formarea capitalului autohton, dar și a celui nerezident sau străin. Florin Georgescu privește cu ochi critic felul în care transferul de bunuri dinspre stat spre privat s-a realizat în România.

„Din analiza relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul individual al cetățenilor rezidenți, rezultă că, în perioada 2004-2016, patrimoniul privat a sporit mai repede (+128%, adică +20 mld. euro). În cadrul patrimoniului privat, se remarcă majorarea mai accelerată a activelor financiare, cu 294% (+64 mld. euro) comparativ cu activele nefinanciare, care au crescut cu 113% (+161 mld. euro). În același timp, datoriile sectorului privat autohton au sporit accelerat (cu 63,9 mld. euro, respectiv +214%), ceea ce reflectă caracterul accentuat al indisciplinei de plăți din economia românească, demonstrate și de creșterea de 5,93 ori a necesarului suplimentar de capital pentru respectarea cerințelor legale specifice de către firmele private românești (de la 2,7 mld. euro la 16,1 mld euro, respectiv +13,3 mld. euro). Rezulta că, în paralel cu transferul proprietății de stat în sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale și contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea agenților economici indisciplinați financiar, numeroși întreprinzători autohtoni au procedat la ,,drenarea” unor importante sume de bani din capitalul firmelor în patrimoniul individual, acest comportament total anormal față de exigențele unei economii de piață funcționale afectând profund potențialul economic și perspectivele de dezvoltare ale României. Astfel, este de subliniat că raportul dintre capital și patrimoniul privat, reprezentat de activele financiare, s-a deteriorat de la 71% în anul 2004 la numai 41% în 2016. Deteriorarea semnificativă a acestui raport (-30 p.p.) demonstrează amploarea „optimizării” pe care a efectuat-o antreprenorul român între capitalizarea firmei și a propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă.” (pp. 66-67)

Acest pasaj mai lung nu indică numai modul general de lucru al economistului Florin Georgescu, ci și o temă recurentă în cartea sa: capitalul românesc sau străin își subcapitalizează firmele din dorința fie de a nu plăti taxe, fie cu scopul de a putea declara mai ușor și mai favorabil lor falimentul. De altfel, 98% din firmele din Romania sunt înregistrate la Registrul Comerțului ca SRL-uri (oricine posedă 200 de lei, adică 44 de euro, poate înființa unul, subliniază mereu Georgescu), iar riscul limitat se referă tocmai la această iresponsabilitate socială ridicată de a avea și de a face afaceri în România. Argumentul lui Florin Georgescu este cât se poate de convingător, după cum vom vedea.

În capitolul al doilea, analiza secvențială a capitalului din România continuă: 88% din firmele actuale sunt proprietate privată. 54% din acestea sunt reprezentate de capitalul străin. Evoluția față de anii ’90 apare ca una răsunătoare la prima vedere: practic, România este o economie de piață în care proprietatea publică s-a micșorat la cote de o zecime din ceea ce a fost cândva. Asistăm la inversul economiei planificate în prezent, statul funcționând ca o entitate oarecare în decor. Din păcate, capitalul de pe piața românească suferă de pe urma câtorva grave disfunctionalități:

„de altfel, deși firmele cu capitaluri negative sunt numeroase (42% din numărul total de firme în anul 2016), acestea au o contribuție de numai 7,5% la VAB (Valoarea Adăugată Brută, n.n.) creat în economie. Mai mult, peste 50% dintre companiile cu capitaluri proprii negative au înregistrat zero salariați și au generat numai 0,3% din VAB din economie în 2016”. (p. 196)

Mai mult, dacă ne uităm la ISD-uri (Investiții Străine Directe) pe piața românească, observăm câteva curiozități macroeconomice:

„Analizând fluxurile de ISD înregistrate în perioada 2003-2016, se constată o realitate mai mult decât îngrijorătoare: profitul de 67,7 mld. euro aferent firmelor ISD a fost depășit cu 1,2 mld. euro de suma (68,9 mld. euro) dintre pierderile acestui sector, totalizând 42,9 mld. euro, și de dividendele distribuite acționarilor, care au cumulat 26 mld. euro. Așadar, în loc ca firmele străine să înregistreze, pe ansamblu, profit net (calculat ca diferența între profitul obținut de companiile ISD rentabile și suma dintre pierderile firmelor neprofitabile și dividendele distribuite) pe care să-l reinvestească în echipamente tehnologice (mașini, utilaje, instalații de lucru etc.) sau alte active fixe din patrimoniul societăților comerciale, a avut loc un proces de dezinvestire prin faptul că pierderile raportate și dividendele distribuite au depășit rezultatele financiare pozitive ale companiilor cu capital străin.” (p. 190)

Cu alte cuvinte, firmele înregistrează profituri reale mai puțin decât declară, altele au pierderi semnificative și datorii la furnizori, ferindu-se de creditul bancar, iar, în ansamblu, deși se circulă bani, acumularea de capital este una redusă.

De aceea, capitolul trei se centrează pe problema capitalului fix, a dinamicii și calității acestuia. Pentru Georgescu, capitalul fix format după anul 2000 se datorează majoritar capitalului străin, retehnologizarea economiei românești fiind esențială, în vreme ce „factorul muncă” înregistrează o contribuție cu minus, acesta ,,având în perioada 2000-2016 un aport negativ la avansul PIB potențial, pe fondul scăderii populației în vârsta de muncă și al reducerii ratei de participare a populației active.” (p. 293) Șomajul și dezindustrializarea anilor ’90 ies la suprafață ca factori dăunători creșterii economice. Capitalul fix în România este net inferior celui din alte țări europene. „Gradul de acoperire a capitalului fix cu capital propriu s-a redus și a ajuns la 66% în anul 2016 (față de 78% în 2000). Spre comparație, raportul dintre capitalurile proprii și activele fixe ale firmelor din Polonia este 80%, iar în Germania, raportul este supraunitar (118%, respectiv aproape dublu față de România), ceea ce reflectă faptul că volumul capitalurilor proprii ale firmelor poate finanța în totalitate activele fixe, rămânând și o rezervă de fonduri care asigură finanțarea sustenabilă a activelor circulante pe termen mediu și lung.” (pp. 293-294) În plus, ,,nivelul PIB pe locuitor exprimat la PPS” este doar la 59% din media europeană, plasând România pe penultimul loc, iar, de asemenea, ,,economia românească are un grad de înzestrare foarte redus cu active fixe pe lucrător (43,1 mii euro/salariat în 2017, ceea ce ne plasează pe penultimul loc din UE și reprezintă un nivel semnificativ mai scăzut față de alte țări din regiune, ca de exemplu Cehia cu 101,1 mii euro/lucrator, Ungaria 57,8 mii euro/salariat, Polonia cu 57,5 mii euro/angajat).” (p. 294) Cum contribuie ISD-urile la acumularea de capital fix?

„O proporție foarte ridicată a stocului de ISD (41%) este localizată în sectorul bunurilor netranzacționabile la export (non-tradables), în speță în sectorul construcțiilor, comerțului, intermedierilor financiare și asigurărilor. Aceste ramuri acoperă în principal necesitățile pieței interne și, în multe cazuri, conduc la creșterea importurilor.” (p. 297)

Drept urmare, România are un pasiv constant în balanța comercială națională în ultimele două decenii și jumătate. Nici investițiile străine în alte sectoare nu contribuie prea mult la dezvoltarea generală a României. „În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare parte a investițiilor străine (61%) este concentrată în ramuri precum prelucrarea țițeiului, metalurgie, industrie alimentară, textile și confecții, fabricarea produselor din ciment, sticlă și ceramică, prelucrarea lemnului etc., care desfășoară activități cu un grad de complexitate relativ scăzut. Mai mult, deși o proporție relativ însemnată din ISD sunt localizate și în ramuri cu un grad tehnologic mediu-ridicat, acestea generează, de asemenea, valoare adăugată la un nivel redus.” (p. 297)

Capitolul al patrulea se ocupă cu situația capitalului financiar, din care cel bancar este majoritar în România (75%). Capitalul străin deținea 47% în 2016 din întregul capital financiar.

„Sistemul bancar românesc este dominat de nerezidenți, care dețin și 75% din capital în anul 2016 (+30 puncte procentuale față de 1997). Activele bancare aparțin, în proporție covârșitoare, tot capitalului străin (91% din total). Creșterea rapidă a creditării sectorului neguvernamental în perioada 2003-2016 a fost localizată la populație în proporție de 57%, iar la firme în proporție de numai 43%. Aceste evoluții au permis: i) modernizarea dotării unui număr relativ ridicat de gospodării ale populației cu bunuri de folosință îndelungată, precum și achiziționarea de locuințe de unii cetățeni și ii) accesul firmelor, preponderent al microîntreprinderilor, la creditul bancar.” (pp. 429-430)

Florin Georgescu insistă pe politica prudențială a BNR-ului, care, după criză, a impus băncilor comerciale să-și mențină solvabilitatea la cote ridicate, fiind capitalizate corespunzător (majorarea capitalului social cu 3,5 mld. euro – capital de la acționari în pondere de 77% și în valoare de 2,7 mld., restul de 23% – 0,8% constituind reinvestirea unei părți din profiturile obținute de bănci), fără să ne explice pe larg ce s-a întâmplat cu aceleași bănci comerciale în perioada precriză și cum au fost, dacă s-a întâmplat așa, atent monitorizate.

Capitolul al cincilea, unul central în volum, se ocupă cu raportul capital-muncă în România, care este unul net în defavoarea angajaților. Luând în calcul o cotă unică de impozitare de 16% din anul 2005, și nu una progresivă (echitabilă și necesară din punctul de vedere al economistului Florin Georgescu), dar și o rată a evaziunii fiscale de 26.5% din PIB-ul României (pe fondul unei medii din PIB a veniturilor fiscale de numai 26%, cu 15,3% sub media țărilor din UE), situația muncii în țara noastră este una tristă: primii 20% din salariații României au venituri în medie de 7,2 ori mai mari decât ceilalți 80% în anul 2016, remunerarea forței de muncă este la 22% din media UE, în vreme ce prețurile la bunurile de consum reprezintă 52% din media celor europene. E adevărat că productivitatea muncii comparativ cu cea a costului orar cu forța de muncă, în intervalul 2008-2016, este de numai 31% din media UE, dar diferența de 9% între remunerație și valoarea muncii există numai în favoarea capitalului, slab impozitat. 57% din valoarea nou creată totală aparține capitalului, iar restul de 43% revine muncii, o proporție inferioară tuturor țărilor din Uniunea Europeană (cu câteva zeci de procente sub cea din Germania și Franța). Sindicalizarea scăzută și plafonul foarte jos al salariului minim pe economie menține jumătate din forța de muncă activă și angajată din România la limita sărăciei, cu venituri sub 400 de euro. Echitatea este în România cea mai rară valoare dintre cele fructificate pe piață.

Începând cu capitolul al șaselea, Georgescu atinge un subiect delicat în istoria contemporană a țării: privatizările de după 1989, sursă de distrugere a capitalului acumulat în patruzeci și cinci de ani de economie centralizată, dar și de îmbogățiri rapide, de cele mai multe ori fraduloase. Florin Georgescu privește cu amărăciune și groază unele dintre ferestrele de privatizare a activelor statului român, mai ales pe cea din perioada 1996-2000, când dreapta neoliberală se află la putere. Desigur, nici PSD-ul nu a demonstrat o veritabilă conștiință de stânga, pactizând cu un neoliberalism aspru, atenuat doar de o redistribuție infimă de fonduri bugetare pentru cei mai săraci dintre români. Aici se impune citarea unui fragment mai lung, care sugerează mai mult decât conține:

„Se impune subliniat faptul că, în primii 14 ani ai tranziției, respectiv între 1991 și 2004, când România avea mare nevoie de fonduri pentru restructurarea societăților comerciale viabile în raport cu cerințele pieței libere, țara noastră a încheiat un număr de 11 acorduri cu FMI și BIRD, primind efectiv o finanțare netă de numai 190 mil. euro medie anuală (în total doar 2,6 mld. euro). În schimb, când România era deja dezindustrializată, având o economie dominată de servicii cu o complexitate redusă, localizate îndeosebi în domeniul comerțului, și de unități industriale slab productive, profilate îndeosebi pe fabricarea și asamblarea de componente auto, în condițiile unei prezențe substanțiale a capitalului străin în economie, într-o perioadă de numai trei ani, între 2009 și 2011, România a primit o finanțare de la IFI care a însumat 5,9 mld. euro medie anuala (în total 17,9 mld. euro), respectiv de 31 de ori mai mare decât în cei 14 ani de reformă de la începutul tranziției. Asimetria de tratament din partea IFI față de România în cele două perioade de o importanță crucială pentru evoluția sa post-1989 demonstrează faptul că factorul fundamental pentru dezvoltarea unei țări îl constituie efortul intern bazat pe strategii economico-sociale eficace și un sistem instituțional puternic, rolul FMI și BIRD fiind numai de furnizor al asistenței tehnice pentru modernizarea economiei și al unui anumit suport financiar.” (p. 657)

Cu plutocrați, maeștri în devalizarea activelor de stat, precum cei din PSD, dar nu numai, este și greu să realizezi coeziune socială și o identitate națională a elitelor, deja globale, cea mai mare parte dintre ele acționând constant împotriva intereselor țării unde și-au realizat averile ilicite. Este firesc ca instituțiile financiare străine, dar și capitalul nerezident, să se folosească de lipsurile materiale și intelectuale majore ale autohtonilor pentru împlinirea intereselor lor imediate.

„România a privatizat în 26 de ani, respectiv între 1991 și 2016, un număr de 8200 de societăți comerciale și a încasat 7,1 mld. euro, realizând un preț mediu de 866 de mii euro/societate, respectiv 592 mii euro/societate prin excluderea încasărilor obținute din privatizarea BCR. Din cele 7,1 mld. euro încasate ca efect al privatizării, în Trezoreria Statului se mai află 2,8 mld. euro, la care se adaugă 0,7 mld. euro rate de primit aferente împrumuturilor acordate din Trezoreria autorităților locale în scopul realizării unor proiecte de mică infrastructură; restul sumelor au fost utilizate ineficient, în cea mai mare parte pentru finanțarea unor cheltuieli curente de natură bugetară la nivel central și local, aprobate prin legi speciale.” (p. 659)

Cum arată balanța comercială a României după atâtea privatizări galopante? Aceasta se prezintă negativ, iar economia României figurează ca una slab integrată în lanțurile de producție globală, prelucrând doar bunuri industriale intermediare și înregistrând mai multe importuri decât exporturi, inclusiv la capitolul alimente, în condițiile în care capacitatea agricolă a țării este considerată ca una dintre cele mai bune în Europa. Deficitul balanței comerciale a bunurilor este de 12 mld. euro în anul 2017, în creștere cu 30% față de anul 2013. 38% din populația activă a țării, adică 3,4 milioane de români, au emigrat pentru a munci în străinătate, a doua rată de emigrare la nivel mondial după Siria, stat prins în războaie civile în ultimii ani. Nu excludem posibilitatea unui alt tip de război, unul de clasă, purtat cu îndârjire în România de către câștigătorii tranziției împotriva majorității tăcute și înfrânte a aceleiași perioade de timp. Pe de altă parte, vecinii noștri central-continentali surclasează dezvoltarea românească, Polonia și Ungaria înregistrând surplus comercial net cu România:

„La 27 de la căderea comunismului, România prezintă performanțe economice mai slabe decât Cehia, Polonia și Ungaria. În această perioadă, țara noastră a obținut un spor mai redus al PIB pe locuitor, ceea ce provoacă decalaje însemnate privind PIB pe locuitor comparativ cu statele menționate.” (p. 664)

Capitolul al șaptelea examinează natura și calitatea absorbției fondurilor europene după 2007, până în 2016. Deși Florin Georgescu urmărește structura fiecărui fond în parte, dar și implementarea sa, concluzia sa este, printre altele, următoarea:

„Fondurile europene utilizate de România s-au regăsit într-un grad scăzut față de nevoile țării (după ampla și profunda transformare a economiei de la socialism la capitalism), respectiv în proporție de numai 52% (21,4 mld. euro) din total în formarea brută de capital fix (în sectorul public și privat). De subliniat că finanțările europene de natura transferurilor de capital au fost localizate într-o proporție foarte mică în cadrul economiei private, respectiv numai 5,6 mld. euro, ceea ce reprezintă doar 26,2% din transferurile de capital și 14% din totalul fondurilor europene atrase. În cadrul acestui sector, în ramurile cu potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute și de multiplicare în economie a efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi și construcții, transferurile de capital au însumat numai 1,5 mld. euro (din care mai mult de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini), ceea ce reprezintă doar 26,8% din transferurile de capital către sectorul privat și 3,7% din totalul fondurilor europene utilizate. Cea mai mare parte din transferurile de capital destinate sectorului privat din România se regăsește în agricultură, silvicultură și pescuit, preponderent în agricultură, respectiv suma de 3,2 mld. euro. Aceasta reprezintă 57% din transferurile de capital către sectorul privat și numai 7,8% din totalul finanțării europene, cu mențiunea că, raportate la nevoile de modernizare și dezvoltare a agriculturii, sector vital al economiei, alocările respective pot fi considerate, de asemenea, insuficiente. În foarte mare proporție, fondurile europene atrase de România au fost utilizate pentru finanțarea cheltuielilor curente necesare realizării proiectelor din cadrul diferitelor programe, materializându-se în final în salarii și în achiziția de bunuri și servicii specifice, ceea ce demonstrează că lipsa strategiei și a coordonării din partea statului în utilizarea fondurilor europene a afectat în mod accentuat eficacitatea capitalizării firmelor românești prin intermediul finanțărilor cu titlu gratuit (echivalent cu donațiile) de la Uniunea Europeană.” (pp. 733-734)

În capitolul al optulea, Florin Georgescu trece în revistă câteva statistici legate de procesul globalizării, concluzionând ca dereglementarea capitalului, începută cu anii 1980, când ideologia neoliberală câștigă teren în Statele Unite și Marea Britanie (Reagan & Thatcher), e, pare-se, un proces încheiat. Florin Georgescu își pune încă speranțele într-o globalizare reglementată internațional de câteva instituții puternice, precum Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului și Fondul Monetar Internațional, dar și de statul suveran, organism politic socotit încă puternic. Dacă România s-a deschis fluxurilor de capital internaționale și a susținut capitalul privat ajuns în România prin scutiri fiscale și privatizări la sume mici, totuși, economia României și bunăstarea celor mai mulți cetățeni au înregistrat rezultate modeste, uneori chiar proaste, în ultimii 30 de ani. Capitolul se termină pe un ton optimist, plin de speranțe pentru viitor.

În capitolul al nouălea, ultimul înaintea concluziilor (însumând etapa de final a fiecărui capitol în parte și încă o serie de alte considerații punctuale pe deasupra), relația fluctuantă dintre capital, majoritar străin, și dezvoltarea economico-socială a României e reluată. România se plasează pe locul 44 dintr-un total de 146 de țări în privința calității generale a vieții. Performanța economică e, însă, una mediocră, sub cea a statelor ex-socialiste, la mulți parametrii inclusiv față de Bulgaria. Indisciplina de plăți accentuată și subcapitalizarea firmelor din România e o altă problemă. Evaziunea fiscală și actele de corupție sunt omniprezente și multilateral dezvoltate. Distribuția veniturilor este complet inechitabilă, iar economiile populației sunt, iarăși, dezechilibrate într-un grad ridicat. România este una dintre cele mai înapoiate economii naționale din Europa, având cel mai mare grad din populație în sărăcie și în risc de sărăcie, cea mai ridicată rată a emigrarii și cele mai largi inegalități sociale

Care ar fi soluția ieșirii din capcana veniturilor medii și cum va putea România recupera decalajul cu țările dezvoltate? De ce nu e capitalismul bun pentru toți? De ce firmele străine sunt mai eficiente decât cele cu capital autohton, „primele 1% dintre societățile comerciale (6345 de companii, din care 2635 străine) generau 67% din VAB total (din care 39% aferent firmelor străine) și angajau jumătate din numărul de salariați ai economiei reale (din care 22% în companii private)” (pp. 886-887)? Răspunsul politicianului Florin Georgescu este întreit: i) statul trebuie să impoziteze progresiv populația (nu firmele) și să amendeze serios evaziunea fiscală – de aceea, instituțiile statului, precum ANAF-ul, trebuie reformate și întărite din interior, ii) România să intre cât mai curând în zona euro (acesta este proiectul de țară propus de viceguvernatorul BNR), iii) crearea unui Fond Suveran de Investiții, idee care se regăsește și în programul de guvernare PSD 2016-2020. Despre fezabilitatea acestor propuneri de politici publice se poate discuta îndelungat, până dincolo de miezul nopții.

Două critici se pot face studiului vast al profesorului Florin Georgescu: una metodologică, alta legată de citări și redactarea propriu-zisă. În primul rând, Florin Geogrescu operează cu o metodă de lucru aproape inexistentă: economistul construiește grafice și listează cifre și procente de natură macroeconomică pe sute de pagini, ca într-un bilanț de etapă, pentru a propune apoi o analiză adesea simplistă. Viziunea tacită, niciodată afirmată răspicat, a economistului Florin Georgescu asupra relațiilor internaționale este una în care predomină rivalitatea și lupta pentru dezvoltare între țări (Realpolitik pur și dur), capitol la care România are grav de suferit, văzându-și amenințată chiar existența statală. Nevoia internă de reindustrializare și calmarea nemulțumirilor sociale sunt imperioase pentru România actuală dacă țară (și elitele ei) au de gând să supraviețuiască, nu să sucombe. Pe de altă parte, tot Florin Georgescu crede în construirea unei Uniuni Europene federale. Aceasta ar fi prima contradicție. A doua se referă la modul în care e tratată piața liberă. Deși România capitalistă cunoaște la ora actuală o formă de societate dezechilibrată economic, subdezvoltată regional, inegală și săracă la nivel de venituri, capitalismul e singurul mod de producție, distribuție și consum care poate aduce bunăstare. Capitalismul e minunat, dar nu în România, unde suntem martorii unui capitalism hibrid. Ne întrebăm retoric ce ar fi concluzionat Florin Georgescu dacă analiza lui ar fi cuprins nu doar cazul românesc, ci întreaga Europă, unde ar fi descoperit aceleași probleme structurale de adâncime: pe de o parte un capitalism idealizat, localizat în Vestul și Nordul Europei, pe de altă parte unul înapoiat, mizerabil, sudic și estic, de periferie. Oare capitalismul subdezvoltat nu e același capitalism ca peste tot? E mai puțin capitalism (și reguli de piață) în Columbia doar pentru că această țară sud-americană este săracă și roasă pe interior de corupție? Se pare că da, conform lui Florin Georgescu, intelectual cu vagi simpatii social-democrate moderate. A treia aporie se referă la statul minimal, slab și ineficient din România. Deși Florin Georgescu nu studiază rolul economic al statului român într-un capitol separat, analiza sa nu lasă urme de îndoială: statul trebuie întărit (în Uniunea Europeană în curs de centralizare suprastatală?) în apărarea capitalului de excesele sale inerente. Statul-părinte este cel în care își pune încrederea Florin Georgescu, economist mai degrabă ordoliberal decât unul de stângă, al majorității populației. Totuși, cine a produs acest stat minimal, corupt și ineficient dacă nu același tip de capitalism care funcționează și în centrele capitalului global? Nu arată volumul lui Florin Geogescu că piață din România aparține majoritar capitalului străin, în speță cel germano-austriaco-francez? Se pare că avem un capital bigam cu personalități duble contradictorii: demn, harnic și auster la el acasă, hoț, pătimaș și însetat de câștiguri rapide atunci când nu e în familia lui națională, ci în celelalte familii naționale unde e recunoscut ca autoritatea paternală legitimă și responsabilă de starea generală a lucrurilor. Aceeași ambivalență poate fi detectată la Florin Georgescu și în raport cu memoria defunctului stat socialist: nedemocratic și risipitor cu resursele sale, alocate defectuos, dar, în același timp, responsabil pentru industrializarea țării și un nivel de trai atins la mulți ani după 1989 și, chiar și în acest caz, nu de întreaga populație a României. PIB-ul Republicii Socialiste România din 1989, după un deceniu de criză economică, fost egalat de Republica Democrată România abia în 2004. Baza industrială a RSR-ului, nu toată falimentară, după cum recunoaște și Florin Georgescu, a fost distrusă în mod intenționat de capitaliștii români și străini de după 1989.

În al doilea rând, deși Florin Georgescu citează câteva autorități în materie de economie (întotdeauna amintindu-le conformist titlurile și pozițiile sociale obținute; avem parte chiar de un mail privat venit de la ilustrul Thomas Piketty, în care acesta schimbă amabilități distinse cu profesorul Florin Georgescu), aceste citări funcționează ca pârghii de susținere a unei poziții deja asumate de autor. Florin Georgescu nu realizează că atunci când nu citești din vasta literatură științifică la zi dedicată subdezvoltării, a raportului dintre centru și periferie, a exploatării țărilor subdezvoltate, a decalajelor comerciale mondiale etc., inclusiv din puncte de vedere iconoclaste, există riscul de a redescoperi, în chip naiv și entuziast, banalități. Florin Georgescu nu doar că face uneori acest lucru, dar sunt zeci, dacă nu sute, de pasaje în Capitalul în România postcomunistă care se repetă insistent la fiecare zeci de pagini, cartea necesitând o redactare care ar fi scurtat din mărimea ei inițială. În ciuda acestor neajunsuri secundare, volumul lui Florin Geogescu este o lucrare remarcabilă ca densitate a informației și analiză a capitalismului dezvoltat în România contemporană.