Subiectul III – Şi totuşi ne numim “oameni liberi”
de Ivona Catană
Cultura este pentru om alipirea sufletului la un orizont şi cultivarea sa interioară prin aproprierea – adică nu numai însuşirea – murmurului spaţiului de care aparţine. În condiţia noastră de oameni, suntem istorie vie autosăvârşindu-se sau, în termeni hegelieni, suntem rezultatul funcţionării triadei teză-antiteză-sinteză ca etape necesare oricărui progres; mai mult, ca oameni ai prezentului, aflaţi pe muchia timpului şi pregătindu-ne saltul spre viitor, fiecare dintre noi este o sinteză de nivel mai înalt a tot ceea ce a însemnat evoluţia precedentă a societăţii umane (deoarece ea nu se realizează numai din coliziunea a două ideologii opuse, ci subîntinde întregul şir de conflicte şi compromisuri, culminând cu posibilitatea existenţei noastre). În absenţa unei istorii care să ne fie fundament, nu ne-am putea determina un punct stabil şi ne-am pierde în curgerea timpului. Această importanţă a istoriei în şi pentru om este reflectată în operele de artă produse de acesta – poate cele mai sincere confesiuni ale spectrului său lăuntric.
Teatrul este o simulare a vieţii (sau a unei alte vieţi). Actorii împrumută nume şi chipuri cu tot cu condiţia lor existenţială, mişcată de conştiinţa apartenenţei la o istorie proprie. În „En attendant Godot” (Aşteptându-l pe Godot), Samuel Beckett înfăţişează intruziunea absurdului în traiul cotidian, care cade într-un fel de buclă a slăbiciunii. Iluzia unei eventuale apariţii a aşa-numitului Godot trimite la disperarea resimţită de oamenii care, în timpul şi în urma evenimentelor celui de-Al doilea război mondial, se simt abandonaţi de divinitatea a cărei milă le este ultimă speranţă. Seria de filme scurte “Rabbits” (Iepuri) a regizorului David Lynch are în centrul ei o familie de iepuri antropomorfi care poartă discuţii aparent lipsite de sens, păstrând între pereţii sufrageriei lor verde-lămâie un secret. Plecările neaşteptate din scenă, reacţiile nejustificate ale partenerilor de dialog şi activităţile lor monotone pun în evidenţă sentimentul de nesiguranţă, conştiinţa existenţei unui instanţe de supraveghere care îi privează de la a-şi exprima liber opiniile. Dezumanizarea membrilor familiei simbolizează, probabil, pierderea capacităţii de exercitare a liberului arbitru şi a libertăţii de exprimare, în absenţa cărora omul se întoarce la condiţia sa primitivă. Filmul „Undeva la Palilula” al lui Silviu Purcărete este împânzit de sentimentul răsturnării valorilor sociale şi de referiri sugestive la perioada comunistă. Totuşi, societatea prezentată se găseşte la extrema opusă: cenzura se preschimbă în desfrâu, raţionalizarea porţiilor este înlocuită cu alcoolul în exces. Oraşul izolat în nicăieri, în care nu se nasc copii iar spitalele sunt pline cu oameni sănătoşi, este imaginea simetrică şi răsturnată a României anilor ’60: golurile sunt umplute până la refuz şi mai mult, peste limite, până la ridicol.
Lucrările artistice de orice natură şi formă au fost, în decursul vremii, propagarea efectului pe care istoria l-a avut asupra oamenilor, reflectarea tulburării sau, dimpotrivă, a voluptăţii. Cultura se deosebeşte de simpla însuşire a informaţiei prin faptul că ea se găseşte în aprofundare, în cultivare, în umplerea cu sine a tot ceea ce îţi înscrii în tine. Aristotel menţionează în „Politica” termenul sclav cu referire la acea persoană care învaţă sau făptuieşte pentru mulţi alţi, şi nu pentru el însuşi sau pentru virtute. A fi cu adevărat liber ar însemna, aşadar, culturalizarea dezinteresată, pentru sine însuşi, a persoanei care are răgazul necesar pentru aceasta. În orice alt caz, studiul se realizează în mod fals, fiind un instrument, o pârghie socială şi nu un scop.
Ivona Catană este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
