Este campanie electorală în România, una plată, cenuşie – Cărămidă rea/Dă Doamne să stea –, confuză, trivială – Cărămidă lucitoare/Dă Doamne să iasă soare –, frivolă şi fără noimă – Cărămidă veche/Dă, Doamne, să-ncete. Cum ar veni, după un 2008 jalnic din punct de vedere al prezenţei la vot (puţin peste 39%, electorat obosit să asculte la variantele dogite ale unor politicieni uimiţi şi ei de ce minunăţii li se întâmplă), ar trebui să alegem un nou for legislativ. Ca mai mereu pană acum, se bat cică în idei politice cei care aleg calea dreaptă, europeană (ARD) şi cei care vor să se facă dreptate (USL) – am folosit aici chiar opiniile emise de partide despre ele însele, şi nu vreo realitate intrinsecă. În această luptă a titanilor periferici purtată printre ciulinii stepei autohtone, s-a inserat şi capra răpciugoasă a mahalalei naţionale (PPDD).
O privire aruncată asupra programelor de guvernare dă seama asupra confuziei şi precarităţii în care se zbat cele două alianţe majore ce populează spectrul politic autohton. Să spicuim din absurdul platformelor însăilate în laboratoarele secrete gestionate de specialiştii patriei noastre în ale politicii publice. Să începem cu ARD – alianţa sub care s-a diluat partidul prezidenţial; săptămâna viitoare vom continua cu USL. Spicuim din sinteza-program „Reporneşte inima României”. O singură nelămurire: cum adică să repornim inima României? Ea nu mai bate, sau a bătut cu guvernul Boc şi a fost brusc decuplată de la aparate de naivul domn Ponta? Şi altceva, putem cumva să asociem inima României care va reporni cu luminiţa de la capătul tunelului trâmbiţată cu ani în urmă sub domnia lui Victor Ciorbea Întâiul? Întrebăm aşa naiv, în contextul în care observăm predilecţia „dreptei” autohtone către cuvinte şi prelegeri magistrale de tipul „luminiţa de la capătul tunelului”, „reforma instituţiilor statului”, „europenizare”, „repornirea unor inimi oprite” şi alte asemenea voroave bombastice.
Pentru început, câteva oferte economice de nerefuzat: creşterea salariului minim pe economie de la 700 de lei la 850 de lei la 1 ianuarie 2013 şi la 1000 de lei în ianuarie 2015; reducerea cotei unice de la 16% la 12% şi, bonus, aşa ca de la partid către supuşii săi plebeieni, reducerea contribuţiilor sociale şi de sănătate (CAS) cu 5% din contribuţia angajatorului (din 2015). Dacă developăm filmul vechilor campanii, avem şi soluţia problemei ce se cere rezolvată: acum oferte şi după, realităţi devastatoare – criza economică ce face ravagii (Vreţi cumva să ajungem ca Grecia, chiar nu va e ruşine, cetăţeni nerecunoscători, aşa vreţi să degradaţi ţara asta?), leneşul ce s-a urcat în cârca harnicului (La muncă, şi nu la cerşit, voi nu ştiţi că asistaţi sociali sunt peste 13-14 milioane de români? Nu vă e ruşine să cereţi 1000 de lei pe lună, când preşedintele republicii, care munceşte 14-15 ore pe zi, abia se descurcă cu salariul? Nu vi se pare că profesorii care au 700-800 de lei salariu pentru 16-18 ore pe săptămână chiar sunt supra-răsplătiţi, în comparaţie cu preşedintele şi miniştrii super-surmenaţi?) şi chiar umbrela de vreme rea – dacă nu vă convine aici în ţară, de ce nu plecaţi aiurea prin lume?
Ce să facem, oameni buni, dacă statul nu îşi poate permite să-şi răsplătească medicii şi inginerii, mergeţi cu Dumnezeu unde vedeţi cu ochii, noi aici nu putem face mai mult pentru voi. Bun, aici ne-am lămurit, apă chioară, lucruri imaginare inserate acolo din reflex prostesc. Numai că în dezordinea promisiunilor electorale s-au strecurat şi indicii care ar conduce către creşterea economică: energie şi industrii extractive & agricultură şi industrie alimentară. Adică agricultura se va revitaliza prin investiţii în sisteme de irigaţii şi dezvoltarea sectorului industriei alimentare. După ce ani la rând PDL a făcut tot cu i-a stat în putinţă pentru devastarea sistemelor de irigaţii şi distrugerea gospodăriei ţărăneşti, acum îşi permit să fluture steagul creşterii economice via agricultură. Tupeu, prostie sau şi una, şi alta?
Trecem la capitolul justiţie. Aici trebuie să recunoaştem, contribuţia celor ce ARD pentru România este una colosală, pe măsura ambiţiilor celor ce-şi sacrifică viaţa și cariera ştiinţifică liniştite pe altarul binelui public (sunt aparatciki care chiar aşa s-au exprimat, ei sunt cei ce se scarifică pentru noi, noi ar trebui să le mulţumim, dar noi, ingraţi, le neglijăm sacrificiul). Să cităm, ca să nu deteriorăm mesajul magnific: egalitatea legii „înseamnă independenţă totală pentru justiţie şi legi mai aspre pentru cei care încearcă să umble la butoanele justiţiei. Dacă un politician e condamnat pentru corupţie, el nu trebuie să aibă dreptul la suspendarea pedepsei pentru tot felul de motive”. Şi iată cum, folosind cuvântul buton în contexte diferite, numiţii Borcea şi Becali şi-au adus şi ei prinosul pe altarul reformei justiţiei. Într-adevăr, când candidaţii ARD gândesc într-un asemenea mod plenar, ferice de ţărişoara blagoslovită cu asemenea corifei ai gândirii în materie juridică. Şi noi care, naivi, credeam că independenţa justiţiei înseamnă de fapt să foloseşti fel şi fel de butoane. Mai vreţi? Iată mostre de gândirea ARD-entă: timpul nu trebuie să mai fie detergentul infractorilor; funcţiile importante din justiţie trebuie să fie asigurate de oameni integri şi care au demonstrat curaj în faţa politicienilor tentaţi să pună greutăţi suplimentare pe talgerele justiţiei; o justiţie care se mişcă încet nu-i ajută pe oameni, ci mai mult îi încurcă (dacă nu credeţi, citiţi aici şi vă cruciţi.
La educaţie, vorbele goale înlocuiesc ideile, nimic din ceea ce spun cuvintele lor nereuşind să treacă de cadrul formal al unei limbi de lemn de toată frumuseţea propagandistică. Numai că oamenii dreptei au şi viziuni în ceea ce priveşte familiile tinere şi încurajarea acestora (inclusiv financiară). După ce luni în şir ni s-a perorat despre naţiunea de mămici şi copilaşi asistaţi, acum, brusc, se gândesc să sprijine familiile tinere. Şi uite aşa, telegrafic, cu liniuţă, partidul are o viziune grotescă despre tot şi despre nimic: economie, educaţie şi piaţa muncii, justiţie şi relaţii internaţionale, politici sociale şi resurse naturale & mediu, administraţie publică şi proprietate. În consecinţă, ne-am lămurit: când praful şi pulberea s-au aşternut peste guvernarea celor de dreapta, când peste parcurile din câmp (investiţiile mileniului trei) au crescut bălăriile ignoranţei, ei bine, nici măcar efortul scrierii unei platforme de guvernare inteligibile nu mai merită făcut.
Când rotativa guvernamentală s-a oprit la USL, ce rost are să mai ticluieşti programe economice? Nu-i mai convenabil să aştepţi cuminte ca roata să se învârtă din nou şi „pleaşca guvernării” (T. Paleologu) să vină natural? Se pare că oamenii din ARD şi-au însuşit cuminte spusa unei mahalagioaice în viaţă: ciocu’ mic, băi, că acum sunt alţii la guvernare. Când realitatea transcende imundul vieţii politice, vorbăria goală devine îndulcitorul perfect pentru ceaiul reîncălzit al unei alte campanii electorale. O sugestie: dacă tot nu sunt idei, nu ar fi mai bine să apelaţi încă o dată la pompierul de serviciu, pentru ca acesta să mai lanseze, a câta oară?, sloganul reconfortant al alegerilor furate, veşnic furate?
Articol apărut în revista Cultura
