de Radu Alexandru Ianoș
Categoric, oriunde trăiesc mai mulți oameni la un loc (așadar, în orice tip de societate) se vădește încă de la început nevoia unui consens privind reglementarea comportamentului individului în raport cu ceilalți indivizi și în raport cu întreaga comunitate, pentru buna ei funcționare. Așa apar, prin urmare, conceptele de moralitate și ideile de ,,a fi permis’’ sau ,,a nu fi permis’’ să faci ceva, pentru că dăunează societății, (sau cel puțin pentru că ceilalți, care împreună cu tine însuți, au definit acțiunile respective ca fiind dăunătoare societății!). Și fiindcă pe măsură ce societatea ia amploare, se ajunge într-un punct în care dimensiunile ei nu mai permit simpla înțelegere directă, și devine necesar un corp de oameni care sa cunoască toate libertățile sau interdicțiile după care se ghidează o societate (elaborate, de altfel, de alți oameni care se gândesc la ele, în numele tuturor – puterea legislativă, dar ea nu face obiectul discuției). Acești oameni alcătuiesc, în cadrul statului, sistemul juridic. Desigur, el este pus în practică de forțele polițienești, dar nici ele nu prezintă neapărat interes în momentul de față pentru subiectul nostru.
Oamenii care nu reușesc, sau, în orice caz, nu doresc să-și ghideze existenta în raport cu ,,legile’’ făurite de societatea căreia îi aparțin, de regulă prin chiar acest fapt prezintă un pericol pentru ea, și de aceea, trebuie îndepărtați, coexistența lor cu lumea fiind așadar riscantă. Mai există și cazul oamenilor care s-au abătut, voluntar sau nu, de la acest cod, și totuși nu au obiceiul și nici intenția de a o mai face, însă trebuie pedepsiți pentru a ne asigura tocmai de improbabilitatea de a o face din nou. Pentru aceste două cazuri, comunitățile au creat, încă de timpuriu, închisorile. Ele servesc atât scopurilor tocmai expuse mai sus, cât și ca alternativă – prin natura ei, negativă – la respectarea codului de legi: orice abatere individuală de la ce e bine pentru colectiv sfârșește prin condamnare, și deci vitregirea de libertatea pe care individul a avut-o, dar de care s-a bucurat într-un mod așa-zis greșit.
Deseori în istorie, doar o parte mică a populației s-a bucurat de dreptul acesta de decizie asupra codului de legi, iar aceștia nu elaborau codul de legi în vederea bunăstării cetățenilor, ci pentru ei înșiși, sau în sfârșit, poate erau convinși că o făceau în interesul cetățenilor, dar de fapt aplicarea abuzivă dovedea că nu astfel stăteau lucrurile în practică. Totuși, acest caz nu mi se pare că intră în discuție prin simplul fapt că este excepțional. Așadar, ca să răspund la întrebarea ,,la ce nu aș renunța chiar de-ar însemna închisoarea’’ nu pot spune, așa cum mi-ar fi trecut inițial prin gând, libertatea de exprimare (e doar un exemplu, mai sunt și alte libertăți care se supun aceleiași precizări, cum ar fi dreptul de-a folosi produse importate dintr-o țară aflata sub embargo – deși acestui exemplu îi cam lipsește puterea, deoarece nimeni nu ar fi dispus să meargă la închisoare fiindcă nu vrea sa renunțe la trabucurile cubaneze, spre exemplu; ar fi ridicol), fiindcă într-o societate normală – netotalitară, să zicem – drepturile cetățeanului sunt într-adevăr exercitabile în măsura în care nu dăunează celorlalți cetățeni. În orice caz, revenind puțin la ce spuneam, oricum într-o societate totalitară, sau de alt tip opresiv, regulile nici nu se aplică așa cum ar crede o persoană obișnuită cu normalitatea. De exemplu, când decizi ca ești dispus să intri la închisoare pentru că îți vrei libertatea de exprimare, de regulă te alegi și cu o condamnare, și fără mult-prețuita libertate de exprimare, și deci devine fără rost; mai puțin în cazul în care lumea află de brava ta acțiune și devii un simbol, caz în care demonstrezi un principiu, și fapta ta servește la ceva. Dar oare câți au făcut acest presupus sacrificiu și nimeni n-a auzit de ei? În orice caz, ce vreau să spun e că nu poți să afirmi că ai merge la închisoare pentru dreptul de a face ceva ce n-ai voie fiindcă așa stabilește cineva dintr-o societate ipotetică. Pe acest principiu poate spune orișicine că ar merge la închisoare pentru a nu renunța la dreptul de a se bucura de ouăle Kinder, dacă prin absurd, societatea abuzivă le-ar interzice (la drept vorbind, exemplul nu era neapărat absurd, dat fiind ca USA interzisese aceste ouă ca fiind un pericol pentru copii!). Merită totuși menționat că și într-un stat de drept există absurdități în legislație, cum ar fi reminiscența totalitară din propria noastră constituție potrivit căreia nu se poate merge într-un grup mai mare de 10 persoane pe stradă după ora 22:00. Totuși, desigur că bunul-simț dictează ca ea să nu se aplice.
Așadar, acum că am eliminat situațiile extraordinare, de ce aș merge la închisoare, într-o societate normală?
În primul caz la care mă pot gândi, e vorba despre o situație în care, prin absurd, unul sau mai mulți oameni nevinovați ar avea de suferit în cazul în care eu n-aș face asta. Îmi vine aici în minte exemplul lui Jean Valjean (Les Miserables, Victor Hugo) care, la un timp după reabilitarea sa, descoperă ca cineva este acuzat pe nedrept de infracțiunea pe care el o comisese cu multă vreme în urmă. Totuși, în perioada din viata lui despre care este vorba, el devenise deja un antreprenor și un binefăcător pentru întreaga comunitate, deci nu prezenta niciun risc pentru ea, ba dimpotrivă, aceasta depindea în mare măsură de el, iar pedeapsa și-o ispășise, cum s-ar spune, ,,cu vârf și îndesat’’, chiar de mai multe ori decât era cazul, deci nici pedepsit nu mai trebuia să fie. Așadar, era, după toate criteriile, nevinovat, însă decide să se predea pentru a-l scuti pe nevinovat de pedeapsă. Și așa aș fi făcut și eu.
Al doilea caz este cel în care aș merge la închisoare pentru a demonstra o greșeală în sistemul juridic, precum face profesorul de filosofie David Gale (în filmul cu același nume, în regia lui Alan Parker – 2003), când își auto-înscenează o crimă pentru a demonstra că sistemul poate condamna la moarte pe cineva nevinovat. Sincer să fiu, dacă ar fi vorba despre pedeapsa cu moartea și nu doar închisoarea, aș reconsidera situația.
Mai e și cazul în care problema se pune astfel: nu că aș merge la închisoare pentru a păstra un anume drept de a FACE ceva (cum era cel de a citi materiale considerate ,,propagandiste’’ în comunism), pentru că așa cum spuneam și mai sus, cel mai adesea te alegi și cu dreptul încălcat, și cu condamnarea, ci mai curând pentru a păstra dreptul de a NU FACE ceva, caz în care decizia e chiar eficientă. Există drepturi negative, care se exercita fără intervenția statului, cum ar fi cel la viață. Or, când statul te trimite la război, nu încalcă măcar puțin acest drept, expunându-te riscului? Aș invoca aici istorioara cu Muhammad Ali (Cassius Clay) dar nu se potrivește deoarece el era un asa-zis objecteur de conscience, adică Islamul (la care tocmai se convertise) nu-i permitea să lupte în Vietnam. Dar totuși, dacă dorești să dai dovada extremă de pacifism și faptul că nu ești de acord cu ideea de război, poți intra la închisoare în semn de protest (nu neapărat că aș face-o eu însumi, dat fiind că asta e de fapt o chestiune ce ține mai mult de lipsa de patriotism decât de pacifism, dar găsesc de cuviință că merita menționat).
Tot pe tema războiului, ,,defetismul’’ este o infracțiune. Aceasta vrea să spună că nu poți răspândi idei negativiste, cum că armata ar sta prost în timpul unui război în care țara ta este implicată. Aici merită, după părerea mea, să lupți pentru libertatea de exprimare. Dacă, de exemplu, pentru păstrarea ,,moralului’’ populației, Ministerul de Război decide să ascundă o înfrângere, dar tu știi din surse sigure ca ea a avut loc (ești, de pildă, jurnalist și ai relații în țara în care a avut loc bătălia), merită să te opui legii și sa declari sus și tare ce se întâmplă, în spiritul adevărului.
Deși cred că cel mai probabil caz în care aș fi dispus să mă conformez pedepsei ar fi dacă, într-o situație iarăși ipotetică, integritatea și moralitatea mi-ar fi compromise în cazul în care n-aș face asta. De exemplu, dacă aș fi profesorul care decide cine intră la o universitate de top, și aș fi șantajat (cu un fapt care s-ar pedepsi serios, dar pe care nu l-am comis, sau era scos din context) să favorizez un elev anume, probabil că aș intra la închisoare și as păstra speranța ca nevinovăția-mi va fi într-un final dovedită.
În concluzie, cred că singurele cazuri în care mersul la închisoare nu contrabalansează o acțiune ar fi dacă asta ar însemna să fac ceva imoral (să compromit cursul vieții altcuiva), dacă, din contră, ar însemna nu fac ceva ce cred eu că e imoral (mersul la război precum ziceam, de pildă) sau dacă aș demonstra astfel (garantat și eficient vreau să spun, nu dacă ar fi doar o posibilitate) o convingere foarte puternică de-a mea sau a unui grup de oameni (cum au pățit, de exemplu, în repetate rânduri, activiștii pentru drepturile minorităților cu alte orientări sexuale în Rusia contemporană).
Radu Alexandru Ianoș este elev la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
