Se scrie nervos și apăsat vizavi de școală. I se reproșează multe, inclusiv că este de o imbecilitate ideologică ieșită din comun. Cum ar veni, Dana Nălbaru, Dragoș Bucur și oricine își ține copiii acasă știu mult mai bine ce trebuie să învețe micuții sau adolescenții lor decât instituția școală. Prăfuita școală românească nu are ce să ne învețe, cu excepția alfabetului, aritmeticii & co. Banalități. Oare așa este?
Prin urmare, anumiți cetățeni români admit că trebuie să existe o alternativă: școala de acasă. Dar cum o organizăm? Așa fără nicio noimă? Cine îi conferă suport legislativ? Nu oare societatea? Media României de azi și-a imaginat școala în felul acesta. Așa arată oglinda educațională a poporului român. Ne privim în ea și ne vedem pe noi și proiecția noastră intelectuală. Pentru unii (puțini) chipul e hâd, pentru alții (mai mulți) nu-i chiar așa de negru și școala e încă o soluție. Pentru primii, cei aleși, școală românească este locul din care au ieșit dezamăgiți de ei înșiși, pentru că, adesea, nu au fost, nici pe departe, elevi silitori. Școala românească a fost cândva locul în care s-au simțit excedați de regulile sistemului și de pretențiile sale, mult prea înalte (deci absurde), în materie de pregătire generală și nivel al cunoștințelor. Pentru altă minoritate, cei harnici și realizați în Occident astăzi, care au plecat în străinătate prin intermediul rezultatelor la învățătură, obținute în România, școala românească a fost mijlocul prin care au evadat din România. Pentru cei mai mulți români, cu origini rurale și alfabetizați la prima sau, cel mult, la a doua generație din familie, școala românească a fost – și încă este, în pofida tuturor criticilor – etapa necesară pentru a ajunge la oraș, a scăpa de sărăcie și de greutățile fizice ale vieții la țară, altă viață decât cea idilică din romanele lui Ionel Teodoreanu.
Îi asociem pe cei care afurisesc școala cu cei din partida anarho-libertarienilor. Pentru ei principiile iluminismului sunt discutabile, chiar de aruncat la gunoi. Dar cine stabilește faptul că școala este perimată, ideologizată, anchilozată? Oare o mână de cetățeni, cei al căror succes material, în România tranziției sălbatice, a polarizărilor sociale barbare, nu datorează nimic școlii românești și adesea este chiar rezultatul unui școli precare sau chiar absente? Sau nu cumva societatea în ansamblu, cea care are nevoie de oameni educați pentru a supraviețui și a prospera, este cea care deliberează și decide? Se știe că, de obicei, elitele cleptocrate nu au nevoie de competiția, chiar potențială, venită de jos, din fundul societății. Educația de elită, eventual la colegii private din Elveția sau alte țări superdezvoltate, are altă greutate socială, atunci când poporul de-abia știe a număra și a silabisi. Desigur, fiecare poate avea o opinie vizavi de subiectul educație, dar aranjamentele viitoare sunt atributul politicilor educaționale.
Ceea ce este bizar este tocmai faptul că școala este detestată pentru faptul că este repetitivă și plămădește un om unilateral, limitat și chiar confuz. Sunt cei care apără în genere capitalismul și munca de bandă, monotonă. Ei însăși sunt incoerenți. Logica argumentației lor este una strâmbă. Așa cum este școala tocmită acum, ei bine, ea este un instrument perfect pentru docilizare, de învățare cu regulile aspre ale muncii de rutină, așa-numita muncă non-creativă, cea care plictisește. Oare își închipuie cineva că munca de 10 ore la un ghișeu sau munca la bandă este creativă și plină de plăceri? Sigur nu, ea este plictisitoare și obositoare. Nimeni nu muncește de plăcere la o bancă, corporație, un ghișeu sau la linia de asamblare, după cum nimeni nu mai învață de plăcere la Educație Tehnologică, Geografie sau Biologie. Am văzut și noi Modern Times și ne-am amuzat (eram prea departe de banda de producție ca să putem avea angoase). Și atunci, de unde repulsia asta pentru școală? De unde tot acidul ăsta ce vine de nicăieri? Nu trebuie oare să se bucure cei care susțin munca că există o pregătire susținută în școală pentru viața de adult?
Știți voi oare cât petrec la școală copiii? Ore peste ore, zeci de ore. Sunt exerciții de rutină și anduranță. Ei rezistă (sunt tineri), iar părinții își pun nădejdea în ei: le vor viața cât mai ușoară pe viitor. Nu asta vor face și peste ani, în capitalismul productiv? Nu vor trebui să se sacrifice pe altarul muncii productive? Păi și atunci de unde supărarea libertarienilor noștri? Nu ar trebui să se bucure? Uite, sub privirile noastre copilul se modelează și se pregătește pentru minunata lume adultă, una de hărnicie și productivitate, opusă leneviei ancestrale orientale. Orice oră idioată petrecută la școală are drept corespondent alte câteva mii, la fel de idiotizante, în decursul vârstei adulte, chiar la locul de muncă.
Și chiar așa cum e organizată acum, școala este un instrument de ascensiune socială. Pentru clasele mărunte școala este o soluție. Sunt mulți copiii de țărani, muncitori, șomeri ce își datorează progresul social școlii repetitive românești. Asta unu la mână. Doi la mână. Școala de acasă nu e o garanție. Nimeni nu știe singur care sunt valorile perfecte ce trebuie turnate în aluatul educație. Nici chiar Dana Nălbaru. Până la urmă, ca să echivalăm școala de acasă și să putem înscrie copilul la facultate (un exemplu), tot ar trebui să apelăm la setul de reguli unanim acceptate de societate, care este produsul nevoilor sociale. Astfel, ceea ce le predăm noi acasă copiilor e simplă poezie, loisir. Regulile home schoolingului derivă tot din regulile societății. Dacă nu ar fi așa înseamnă că regulile societății sunt inutile și ne putem oricând sustrage lor. Parcă am mai auzit refrenul ăsta. Nu vă sună cunoscut?
Aurelian Giugăl & Dan Neumann
