Partidele românești între moștenire și anticomunism

Partidul-unic din timpul vechiului regim, Partidul Comunist Român, a dispărut dintr-o dată în contextul tumultuos oferit de evenimentul cunoscut sub numele de „revoluția română”. Pe 22 decembrie 1989 partidul a fost condamnat oficial de Frontul Salvării Naționale, iar pe 12 ianuarie 1990 el a fost scos în afara legii printr-un decret al Consiliului FSN. Decretul a fost anulat cinci zile mai târziu, pe 17 ianuarie, însă decretul-lege de pe 19 ianuarie a decis trecerea tuturor proprietăților Partidului în proprietatea statului.
Dispariția Partidului Comunist a fost o modalitate facilă de a absolvi pe toți foștii membri. Nimeni nu mai era comunist, deoarece partidul nu mai exista. Fostul activist de partid nu era mai comunist decât fostul deținut politic [1]. În afara celor patru foști demnitari condamnați la închisoare (Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu, care au petrecut în închisoare între câteva luni și doi ani), ceilalți membri ai partidului erau exonerați de orice vină. Frica lor de a fi considerați responsabili pentru crimele regimului a fost suprimată, lăsând loc unei lipse generale de responsabilitate [2].
Moștenirea comunismului în termeni de resursă umană a fost așadar de actualitate. Cercetările au demonstrat că 63% din cei care dețineau o poziție de conducere (în politică, administrație, economie) în anii ’90 avuseseră deja o poziție similară înainte de 1989  [3]. Guvernele de după 1989 au numărat constant un procentaj ridicat de foști membri ai Partidului Comunist: 76,48% în timpul guvernului provizoriu Roman dinainte de alegerile din 1990, 95,65% în timpul guvernului Văcăroiu din 1992-1996, doar 65,22% în timpul guvernului Isărescu din 1999-2000, dar 88,8% în timpul guvernului Năstase din 2000-2004 [4].
Forța politică ce a deținut puterea între 1990 și 1996, adunată în jurul personalității președintelui Ion Iliescu (fie că s-a numit Frontul Salvării Naționale între 1990 și 1992, Frontul Democrat al Salvării Naționale între 1992 și 1993, Partidul Democrației Sociale din România după 1993) a fost considerată de toată lumea, în afară de ea însăși, ca „moștenitoare” a comunismului, datorită acțiunilor politice (modul în care a rezolvat mișcările de protest ale opoziției din Piața Universității prin mineriada din 13-15 iunie 1990) și economice (minimizarea reformelor economice necesare pentru trecerea la economia de piață) [5]. Acest lucru a dus la o izolare a sa pe plan intern și extern, PDSR fiind nevoit să colaboreze în guvernarea 1992-1996 cu partide de extremă sau nostalgice (așa-numitul „patrulater roșu”, format cu Partidul Socialist-Muncitoresc, Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale Române). PDSR se considera însă un partid nou, născut din evenimentele din decembrie 1989. Discursul său față de trecut era ambiguu: Iliescu a evitat întotdeauna să vorbească despre „regimul comunist”, folosind mai curând expresia „dictatura cuplului Ceaușescu [6]”.
Ajuns la putere din nou între 2000 și 2004, PDSR, devenit din 2001 Partidul Social Democrat prin fuziunea sa cu Partidul Social-Democrat Român (unul dintre partidele „istorice”, reînființat în 1990), a fost primit în Internaționala Socialistă și Partidul Socialist European. În ce privește atitudinea față de trecut, PSD a susținut ideea conform căreia dezbaterea asupra comunismului nu mai este de actualitate. Partidul s-a opus legilor referitoare la trecut: legea lustrației, legea restituirii proprietăților confiscate de regimul comunist (fiind apărătorul chiriașilor din proprietățile ce trebuiau retrocedate), legea privind arhivele Securității. În 2006 PSD s-a opus condamnării regimului comunist proclamată de președintele Băsescu în Parlament, deoarece raportul comisiei prezidențiale menționa personalități ale partidului (precum Iliescu sau Adrian Păunescu) printre agenții puterii fostului Partid Comunist.
Partidul Social Democrat a revenit la guvernare împreună cu Partidul Democrat Liberal între decembrie 2008 și octombrie 2009 și împreună cu Partidul Național Liberal (guvernul Ponta) din mai 2012.
Celălalt urmaș al Frontului Salvării Naționale a fost Partidul Democrat. El reprezenta latura majoritară a FSN care a votat moțiunea „Viitorul astăzi” a lui Petre Roman la congresul din martie 1992, ceea ce a dus la plecarea facțiunii Iliescu în Frontul Democrat al Salvării Naționale. Tabăra lui Roman ar fi reprezentant acea parte a celor care au preluat puterea în 1990, foști membri ai Partidului Comunist care nu ocupaseră funcții de conducere, dezamăgiți de pierderea pozițiilor în favoarea „vechilor” susținuți de Iliescu [7].
Pierzând alegerile din 1992, partidul și-a schimbat în 1993 numele în Partidul Democrat, având o identitate social-democrată. Alianța sa din 1995 cu PSDR i-a oferit o legitimitate internațională, partidul fiind primit în Internaționala Socialistă și Partidul Socialist European. Alianța nou-formată, Uniunea Social-Democrată, a participat la guvernarea Convenției Democrată Română între 1996 și 2000.
Pentru alegerile din 2000, PSDR a preferat să candideze alături de PDSR. Partidul Democrat a candidat singur, iar candidatul său, Petre Roman, s-a situat pe poziția a șasea în alegerile prezidențiale, ceea ce a dus în 2001 la pierderea funcției de președinte al partidului în favoarea lui Traian Băsescu, câștigător al primăriei București în 2000. În alegerile din 2004, PD, aliat cu PNL în Alianța „Dreptate și Adevăr”, a câștigat alegerile, Băsescu fiind ales președinte.
Aliat cu Partidul Național Liberal, în condițiile în care PSD fusese admis în structurile socialiste internaționale, PD și-a schimbat orientarea politică, ocupând o poziție de centru-dreapta lăsată liberă de PNȚCD, care nu a mai intrat în Parlament din 2000. În 2005 PD s-a retras din Internaționala Socialistă, fiind admis un an mai târziu în Partidul Popular European. În 2007, atunci când miniștrii PD au fost excluși din guvernul Tăriceanu, o parte din PNL, condusă de Theodor Stolojan, s-a separat de restul partidului, formând Partidul Liberal-Democrat. Acesta a fuzionat cu PD, dând naștere Partidului Democrat-Liberal.
PDL s-a aflat la guvernare între 2008 și 2012, având ca prim-miniștri pe Emil Boc din decembrie 2008 până în februarie 2012 și pe Mihai Răzvan Ungureanu până în mai 2012. Pentru alegerile parlamentare din 2012 PDL s-a aliat cu PNȚCD și Partidul Forța Civică al lui Ungureanu în Alianța România Dreaptă.
Atitudinea PD/ PDL față de fostul regim comunist a fost mai defavorabilă decât cea a PSD. În dezbaterea prezidențială din 2004 Traian Băsescu a folosit acest argument în disputa cu Adrian Năstase [8]. În decembrie 2006 Băsescu a condamnat oficial regimul comunist în fața Parlamentului, act ce a suscitat dezbateri politice, însă puține consecințe practice.
La scurt timp după evenimentele care au dus la căderea regimului comunist, în ianuarie 1990 au fost refondate partidele „istorice”, dispărute în momentul instaurării regimului comunist: Partidul Național Țărănesc, condus de Corneliu Coposu, Partidul Național Liberal, condus de Radu Câmpeanu și Partidul Social-Democrat Român, condus de Sergiu Cunescu. Toate trei au manifestat încă de la început o atitudine anticomunistă deschisă, participând la protestul din Piața Universității determinat de decizia FSN de a participa ca partid politic la alegerile din mai 1990.
Principalul partid de opoziție la începutul anilor 1990, Partidul Național-Țărănesc, devenit „creștin-democrat”, a reunit în jurul său Convenția Democrată Română, o alianță electorală care a pierdut alegerile din 1992, dar le-a câștigat pe cele din 1996, promovându-l pe Emil Constantinescu președinte. Guvernarea Convenției (1996-2000) nu a reușit să adopte decât în mică măsură legile „anticomuniste” pe care le susținuse: legea arhivelor Securității a fost votată în 1999 într-o variantă sensibil diferită decât cea propusă de inițiatorul ei, Ticu Dumitrescu, legea restituirii proprietăților confiscate de regimul comunist a fost adoptată în 2001, legea lustrației a fost adoptată în 2010 și 2012, dar a fost invalidată de fiecare dată de Curtea Constituțională.
În alegerile din 2000 Convenția, în care singurul partid important rămăsese PNȚCD, nu a reușit să atingă pragul electoral pentru coaliții de 10%. Din acel moment PNȚCD nu a mai fost membru al Parlamentului, fiind dezbinat într-o serie de lupte pentru conducerea partidului. Tabăra câștigătoare s-a aliat în 2012 cu PDL în Alianța România Dreaptă.
Celălalt mare partid „istoric”, Partidul Național Liberal, a avut și el o istorie complicată. A suferit o serie de sciziuni (cum ar fi PNL – Aripa Tânără), a susținut guvernul Stolojan al FSN între 1991 și 1992, a părăsit Convenția Democrată pentru a nu intra în Parlament în 1992, revenind în 1996. A participat în guvernările Convenției între 1996 și 2000, părăsind-o din nou înainte de alegerile din 2000, ceea ce i-a permis de această dată să se mențină în Parlament.
În 2002 PNL a absorbit Alianța pentru România, o dizidență a PDSR condusă de Teodor Meleșcanu. În 2004 PNL a făcut parte din Alianța „Dreptate și Adevăr” împreună cu PD, câștigând alegerile și oferind primul-ministru, pe Călin Popescu Tăriceanu. Acesta s-a aflat la guvernare până în 2008. Trecând în opoziție, PNL s-a aliat în 2011 cu Partidul Conservator (un partid minuscul ca rezultate, dar beneficiind de trustul de presă deținut de conducătorul său, Dan Voiculescu) și cu PSD în Uniunea Social Liberală, care a ajuns la guvernare în mai 2012.
PNL a avut o atitudine mai relaxată în privința trecutului comunist decât PNȚCD. A colaborat cu FSN/ PDSR/ PSD în 1991-1992, în 2007-2008 (când guvernul Tăriceanu a fost sprijinit de PSD, în lipsa unei alianțe propriu-zise), din 2011. De asemeni, foști membri ai FSN au fost primiți în PNL (Theodor Stolojan, până la plecarea sa spre PDL în 2007, Teodor Meleșcanu, Petre Roman).
Se poate observa faptul că la peste 20 de ani de la schimbarea regimului, separația „moștenitor” – anticomunist nu mai este atât de vizibilă ca la începutul anilor 1990, atunci când unui FSN atotputernic i se opuneau PNȚCD, PNL și PSDR. O primă ramură din FSN – PDSR – a fuzionat cu PSDR în 2001 formând Partidul Social-Democrat, PNL a inclus în cadrul său disidența acestuia formată de Meleșcanu în 2002, iar ramura FSN numită PD a căpătat o identitate de dreapta prin includerea sciziunii PNL formată de Stolojan în 2007, pentru ca în 2012 să se alieze cu ceea ce a mai rămas din PNȚCD [9].
În orice caz, trecând peste ironia realității că toate partidele relevante de pe scena politică cuprind elemente de origine comunistă, este interesant faptul că discursul anticomunist continuă să creeze o oarecare aderență, mai ales în campania electorală. Aceasta în ciuda faptului că practicile politice ale tuturor partidelor sunt identice.

1. Lucian Boia, La Roumanie. Un pays à la frontière de l’Europe, Paris, Les Belles Lettres, 2003, p. 194

2. Daniel Barbu, Republica absentă, București, Nemira, 1999, p. 98

3. Ibidem, p. 223

4. Sorina Soare, Les partis politiques roumains après 1989, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2004, p. 233

5. a se vedea distincția partide „minimaliste” – partide „maximaliste” în ce privește ritmul reformelor economice, formulată de Jean-Michel de Waele «Consolidation démocratique, partis et clivages en Europe
centrale et orientale», p. 145-160, în Jean-Michel de Waele (éd.), Partis politiques et démocratie en Europe centrale et orientale, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2002

6. Sorina Soare, op. cit., p. 119

7. Alina Mungiu-Pippidi, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Humanitas, 1995, p. 78

8. explicând că este un blestem al poporului român faptul că trebuie să aleagă între doi foști comuniști, el lăsa de înțeles că este dispus să depășească această condiție pentru a deveni un „democrat” adevărat

9. a se vedea http://cristianpreda.ro/2012/10/22/ce-va-fi/