E cald la Roma în iulie, toropitor de cald. Adăugând și umiditatea, rezultă o saună completă. Mă dau jos la Fiumicino și mă urc într-un autobuz ieftin (5 euro) către Termini, gara-furnicar, un mic Turn Babel postmodern. E seară, prima seară în Italia și trebuie să-mi găsesc locul. Ajung la Tor Vergata și mă cazez în campusul celei de-a doua universități ca mărime din Roma, Università degli Studi di Roma Tor Vergata. Sunt relativ mulțumit, camera e mulțumitoare, am aer condiționat, nu am frigider însă, ceea ce în termeni economici poate fi o mică problemă. Ies la o bere, una care să liniștească după un lung 1 iulie. La primul pub, câțiva studenți tăcuți își sorb berile și, frugal, ciugulesc câte ceva. Discuția se animă brusc atunci când un tânăr aduce vorba despre Grecia și situația ei critică. Toți cei care intervin sunt de partea lui Tsipras și a poporului (în fapt, popolo și Tsipras au fost cele mai des pronunțate cuvinte). Gurile rele ar spune că așa sunt italienii, mai comuniști un pic. Toți gesticulează și tonul discuției crește brusc. Singura studentă pierdută în acest noian de economie politică ad-hoc se agită în zadar sperând să fie băgată în seamă. După 30 de minute de discuții aprinse, noaptea caldă se așterne omnipotentă, doar greierii auzindu-se clar și imperturbabil. E miezul nopții, lumea se retrage. Mă retrag și eu. Mâine îmi doresc o dimineață liniștită prin Roma, așa că am să aștept dormind.
Pe 2 iulie, la prima oră, deschid televizorul. Știrile încep cu Grecia. E bine, nu mai am parte de terorizantele știri de acasă, cu accidente, crime și violuri în serie. Revista presei ne arată problemele arzătoare: primele pagini sunt ale vecinilor meridionali. Il Giornale (ziar de casă al familiei Berlusconi) are un titlu sugestiv: Quarto Reich: Renzi si inchina alla Merkel. Il presidente del Consiglio vola a Berlino per giurare fedeltà alla Cancelliera. Opiniile sunt diverse, dar parcă cea mai mare parte a presei frunzărite de crainicul televiziunii se solidarizează cu a Greciei cauză. Părăsesc jurnalele de știri cu intenția vizibilă de mă pierde prin Roma. Mă opresc din nou la Termini. Aglomerație cât cuprinde plus, supliment, niște românce la intrarea în gară. Se oferă să te ‘ajute’ benevol. Cine are bagaje de tras după el, imediat este abordat. Poliția e în preajmă, cu ochii pe ele. Și totuși, ca în jocul de-a v-ați ascunselea, aceste fug, se pierd printre oameni, tot sperând să ‘ajute’ vreun credul occidental, toată lumea trebuie să trăiască, nu? Un polițist îmi spune că legislația e proastă, așa încât, în loc să le înhațe și, eventual, să le trimită înapoi în țară, se fugăresc cu acestea în fața și în interiorul gării Termini. De-a hoții și vardiștii prin Uniunea Europeană.
Părăsesc repede aglomerata gară și îmi aleg prima destinație: Piața Spaniei, treptele spaniole și alte asemenea farafastâcuri. Ies din metrou și o apuc pe o străduță care dă exact în piața amintită. Pe strada-culoar două tinere vând niște ziare. Încearcă să abordeze cât mai multă lume. Mă opresc și pe mine. Cum ar veni, pentru un euro pot fi solidar cu muncitorii italieni, ziarul fiind unul muncitoresc, Lupta comunistă (Lotta comunista). Cumpăr și eu unul, nu am deseori ocazia să mă solidarizez pecuniar cu muncitorii italieni. Pe frontispiciu tronează câteva sloganuri: Proletari di tutti i paesi unitevi!, Organo dei gruppi leninisti della sinistra comunista și Opposizione proletaria all’imperialismo europeo e all’imperialismo unitario. Intru în vorbă cu una din fetele foarte tinere, una care pe loc se declară comunistă convinsă. Fugitiv îmi spune de găunoșenia presei centrale, de ravagiile globalizării și alte asemenea teme-reper ce le fundamentează discursul comuniștilor italieni. Îmi oferă și un pliant cu întâlnirile lunii iulie ale luptătorilor comuniști. Sunt la Roma pe toată durata lunii iulie și, desigur, am să încerc o asemenea experiență.
După lupta de clasă, mă afund în lupta turistică și, de prea multă vreme, sloganul ei la modă: fotografiați, fotografiați, fotografiați (cu tot cu selfie-urile de rigoare)! Piața Spaniei este plină ochi și fie și numai asta și tot e o experiență extenuantă. Adaug valul de căldură, care vine ca un supliment indigest la forfota din jur. Termic mă simt ca într-un Bărăgan nesfârșit în miez de iulie românesc. În Piața Spaniei cu ale ei trepte spaniole, proiectate în 1720 pentru a lega piața de biserica franceză Trinità dei Monti, se află, printre altele, casa în care a locuit și a murit (de tuberculoză pulmonară), la nici 26 de ani, poetul Keats. De altfel, un muzeu, Keats-Shelley House, este dedicat poeților romantici englezi îndrăgostiți de Roma. Nu zăbovesc prea mult în oraș, căldura ce crește continuu mă descurajează pe loc. Mă întorc repede la temporara mea casă. Apuc să văd și câte ceva, ceva ce nouă românilor ne pare a fi doar gablonz autohton: șoferi care îți închid ușile în nas zâmbindu-și în barbă, simpli cetățeni care nu știu chestiuni elementare despre locul în care trăiesc (un pic buimac, mă rătăcisem deși eram la doi pași de campus, iar mulți italieni abordați îmi spuneau că nu auziseră de campusul care era chiar lângă ei!), mizerie pe străzi, cu sticle, pet-uri și alte resturi abandonate la întâmplare peste tot. Chiar aici în campus, unde se presupune că locuiesc studenți decenți, un anunț te informează că în caz că nu te conformezi regulamentelor și nu separi gunoiul (sticlă, plastic, reziduuri alimentare), riști să plătești o amendă de 100 de euro. Am văzut cum se separă, de-a valma totul, fiecare după cum îi e vrerea. Văzând cum arată containerele, m-am gândit că multe mii de euro trebuie să facă administratorii campusului din amenzile usturătoare administrate studenților nonconformiști. Dar tinerii sunt tineri, nu te poți supăra pe ei. Viața (mai) are răbdare cu ei.
Vineri 3 iulie, lejeritatea e la ordinea zilei, stau în campus, citesc puțin Lermontov, centralizez niște date electorale, mă plimb fără scop prin Tor Vergata și mă uit la prețurile din supermarket. Cam, cam sau mă rog, nu pentru salariile din Europa de Est. Spre exemplu, cu salariul mediu pe economie din patria-mumă nu faci mare lucru pe aici, fie și considerând că vreo 400 de euro ar trebui toți cheltuiți doar pe mâncare și entertainment. Sâmbătă, 4 iulie, de ziua prietenilor americani, îmi reiau expedițiile romane. Mă gândesc la Colosseum și Forul Roman. Merg cu un autobuz, să văd Roma, cât mai mult din Roma. Iarăși, aglomerația pe metru pătrat de obiective turistice, istorice sau ce vor mai fi ele, mă obosește teribil. Nu știu de ce, m-am gândit brusc la micuțul Veliko Târnovo și la savoarea străduțelor din acest fascinant oraș situat așa de aproape de București și pe care l-am aspirat prin toți porii mei, savurându-l ca pe o țigară de foi minunată. În fine, mă uit pe geam cu nesaț și încerc să cuprind cu mintea-mi și privirea totul. Autobuzul are stație exact la Colosseum. Mă dau jos și văd pereți de piatră. Istoria în acțiune. Acum mai bine de două mii de ani aici viața trepida, diferit pentru stăpâni și sclavi. Acum istoria conservată are de-a face cu alți sclavi, turiștii-sclavi, sclavii fotografiilor. Cred că mii de fotografii se fac în fiecare minut, o lume înnebunită să surprindă totul, nu cumva să le scape ceva ce le-ar devasta iremediabil viețile de oameni-călători. E sâcâitor-dezgustătoare această goană nebună, acest zumzet neîntrerupt al turiștilor, oamenilor legii, vânzătorilor legali și emigranților vânzători-ambulanți de tot soiul. În toată această goană nebună, singurul aspect ce merită subliniat este cel referitor la zbuciumul sărăntocilor lumii ce se chinuie să tragă și ei un oarece profit din acest spectacol uman. La tarabe o apă se vinde cu 2-3 euro sticla de 0,5 l. Acești sacagii moderni, cară apă din supermarket-uri și încearcă să o plaseze pe piață la 1 euro sticla. Cel puțin la jumătate față de prețul concurenței. Piața liberă în acțiune, Adam Smith la pătrat. Dar vai, ei nu au forme, nu au autorizații să vândă. Lumea este a celor cu documentele vizate la zi. Așa că poliția este cu ochii pe ei. Situația este reciprocă, ochii vigilenți ai ‘sacagiilor’ fiind mereu la pândă. Îi văd în acțiune, îi văd cum cară apă, venind dinspre gurile de metrou, nădușiți și extenuați de încărcătura grea, le văd privirile mereu speriate, de câini hăituiți. Ernesto Sábato a scris foarte frumos despre această categorie a oamenilor umili, greu încercați. Atunci când niște englezi însetați au cerut sticle cu apă, am văzut o scenă demnă de cea a unui teatru absurd: sacagiul le-a dat apa, poliția era prin preajmă, așa că acesta a trebuit să dispară în mulțime pentru câteva secunde bune. Englezii, teribil de confuzionați, nu știau unde este cel ce le vânduse apa, se gândeau poate că zei au făcut o minune, acolo la umbra Colosseum-ului, și o nălucă le-a oferit apă celor însetați. Nu, nu era o nălucă. Mai încolo, când poliția era prin alte locuri, sacagiul și-a făcut apariția ca să-și încaseze banii. L-am bătut pe unul pe umăr, unul ce-și căra încărcătura cu apă, sursă a pâinii cea de toate zilele. Venea dinspre stația de metrou de la Circo Massimo. Mi-a zâmbit prietenos și a trecut mai departe.
Pentru ziua de sâmbătă, 4 iulie, a fost destul. Mă refugiez la Circo Massimo, mănânc ceva frugal de la un mic restaurant local, mă bag la metrou și dus sunt. Aștept zilele ce va să vină. Pentru primele impresii, mă limitez la cuvintele cheile, căldură mare, turism de masă, fotografie și arhitectură antică, medievală, modernă și postmodernă la metru cub, plus spectacolul emigranților care încearcă să-și găsească rostul în această mare turistică dintr-un oraș teribil.
