Acesta este titlul unei conferinţe la care am participat în perioada 19-22 septembrie 2012 în Anvers, Belgia. Conferinţele sunt, de obicei, un bun barometru pentru ce se mai discută într-un domeniu la un moment dat, sau, dacă vreţi, despre care sunt „hot topic-urie” unui domeniu. Tema secularizării este reclamată azi de sociologi şi de specialiştii în ştiinţe politice, dar ea a început, ca majoritatea dezbaterilor fundamentale, în filosofie. Miza ei este de a vorbi de relaţia dintre creştinism şi modernitate. Modernitatea este un concept ambiguu şi el se foloseşte diferit de la autor la autor, plasându-l cronologic între secolul XVII şi secolul XX. Între evoluţia ştiinţifică şi descoperirea, de către Newton, Galileo Galilei şi Copernic, a ceea ce azi numim legi ale naturii, şi Primul Război Mondial. Dezbaterea legată de secularizare a început cu cartea lui Carl Schimtt, „Teologia politică”, ce susţine că toate conceptele politice sunt concepte secularizate, şi se extinde la cartea lui Karl Löwith, „Istorie şi mântuire”, a cărui idee principală este că credinţa contemporanilor noştri în progres este o secularizare a credinţei în eshaton.
Această ipoteză este criticată de Hans Blumenberg în „Legitimitatea timpurilor moderne”, carte construită în jurul ideii că modernitatea reprezintă o delimitare faţă de creştinism, şi nu o trecere în sfera laică a unor concepte care, altădată, aveau un conţinut şi o forţă creştină. În ultimii ani, două noi cărţi au completat dezbaterea: „Vârsta seculară” a lui Charles Taylor, care arată cum raportarea la religie a contemporanilor noştri nu a dispărut, dar s-a transformat; avem religiozităţi plurale şi privatizate. Nu este vorba doar de numărul foarte mare de religii care apar în aceeaşi arie geografică, fenomen care s-a manifestat întotdeauna în unele regiuni, ci de faptul că există un pluralism în modul în care, în cadrul aceleaşi denominaţiuni, credincioşii înţeleg să îşi trăiască religiozitatea. O altă teză care intră în dezbaterea este cea lansată de Marcel Gauchet în „ Dezvrăjirea lumii”, potrivit căreia creştinismul este religia ieşirii din religie. Fără a sta prea mult să socotească numărul participaţiilor la ceremoniile religioase, activitate preferată a sociologilor, participanţii la conferinţă, în majoritatea lor filosofi, au încercat să ridice câteva întrebări cu privire la relaţia între secularizare-creştinism şi erezie.
Ipoteza mea e că am putea desena un triunghi, să scriem într-un vârf creştinism şi pe celelalte două erezie şi secularizare. În interiorul haşurat al acestui triunghi putem plasa modernitatea, atât ca produs al creştinismului, cât şi ca secularizare a creştinismului şi ca formă de erezie faţă de creştinism. Cultura europeană este, deci, un amalgam format din cele trei elemente, despre care cred, potrivit interpretării hegeliene, că nu puteau fi evitate.
De ce vorbim însă despre o relaţie în trei termeni, în care erezia apare ca termen mediu între secularizare şi creştinism? Influenţa creştinismului s-a făcut simţită ca un mediu ce face posibilă modernitatea, dar care nu o determină în mod direct. Atât secularizarea, cât şi ereziile pot fi descrise prin termenul „schimbare în teologie”[1], dar, în timp ce secularizarea este o schimbare în subiectul idolatrizat, ereziile sunt schimbări în predicatele ce vorbesc despre Dumnezeu. De aceea, consider că noul concept de secularizare a luat locul vechiului concept de erezie în dezbaterile contemporane despre religie. Această situaţie se datorează faptului că secularizare este opusă şi complementară structurii ereziei. Erezia apare atunci când respingem unul dintre atributele lui Dumnezeu, în timp ce secularizarea implică folosirea atributului într-un context diferit de cel religios. Având structura unei propoziţii despre Dumnezeu sub forma S este P, atunci erezia apare ca orice propoziţie care neagă faptul că (P) s-ar aplica la (S)ubiectul Dumnezeu. În mod colateral, secularizarea aplică atributul respectiv al divinităţii în afara subiectului divinităţii.
Exemplu de propoziţie adevărată:
1) Dumnezeu este infinit, S este P.
Erezie
2) Dumnezeu nu este infinit, S este non P.
Secularizare
3) Universul este infinit, Non S este P.
Atributul divinităţii se aplică în alt context decât cel corect dogmatic. Interesant e că, din perspectiva creştină, propoziţia secularizată nu este adevărată sau falsă. Ea poate produce o propoziţie adevărată în anumite contexte, iar atunci când se verifică adevărul acelei propoziţii putem vorbi despre universalitatea unei structuri creştine de gândire.
Să luăm un alt exemplu:
1) Dumnezeu este suveranul absolut.
2) Dumnezeu nu este suveranul absolut – Erezie.
3) Statul este suveranul absolut – Secularizare.
Exemple pot să se extindă şi asupra creştinismului şi a bisericii, în general.
1. Creştinii aşteaptă un sfârşit al istoriei în care lumea va fi reînnoită la a doua venire.
2. Negarea unui sfârşit al istoriei sau al recreării lumii – Erezie.
3. Pretenţia că altcineva decât Dumnezeu poate aduce finalul istoriei şi reînnoirea naturii, aşa cum o emite comunismul, e ceva care arată ca o secularizarea a unui concept creştin.
Comunismul înţeles ca religie politică se poate plasa în această interpretare a secularizării. Dacă conceptele se transmit din creştinism în lumea seculară, dacă vechile atribute ale lui Dumnezeu devin atribute ale statului sau ale Universului, asta poate sugera faptul că există un nod de adevăr în creştinism, fără de care nu se pot descurca nici măcar acele elemente care vor să nege importanţa şi relevanţa creştinismului.
În final, ar mai rămâne o întrebare: a avut sau n-a avut loc această secularizare radicală despre care vorbim ? Unul dintre participanţii la conferinţă, elveţian de origine, sublinia că, de fapt, singurul loc din Europa unde a avut loc o secularizare radicală şi impusă au fost ţările din blocul ex-comunist. Dar ceea ce sesiza cercetătorul elveţian e că, de fapt, în ciuda secularizării forţate a instituţiilor, practica religioasă propriu-zisă nu a scăzut în mod drastic. Într-un fel, din momentul întrupării, lumea este un proces de continuă secularizare, accentuat şi de distincţia augustiniană între împărăţia oamenilor şi împărăţia celestă. Cu cât distanţa dintre cele două este mai mare, cu atât procesul de secularizare este mai accentuat.
Atunci când suntem gata să judecăm după două măsuri, una pentru această lume şi una pentru cealaltă lume, suntem în proces de secularizare. Dar secularizare nu este neapărat un proces rău, ea a făcut posibile statul modern şi dezvoltarea ştiinţei. Pe de altă parte, procesele de secularizare forţată a valorilor creştine, cum a fost întregul fenomen comunist, unde iubirea de aproape este impusă cu forţa şi unde redistribuirea bunurilor nu vine în urma unei decizii personale, ci prin decizia statului, şi unde cultul divin este înlocuit cu un cult al omului nou, s-au dovedit a fi eşecuri radicale.
NOTE:
[1] John Milbank, „Theology and social science, Beyond secular reason”, Blackwell, second edition, 2006, p 27
Interesanta ipoteza ta in care vezi atat erezia cat si secularizarea ca rezultatul unei translatari in interiorul discursului religios. Asta ne face sa intelegem ca intr-adevar crestinismul este matricea modernitatii.
As vrea sa te intreb insa daca esti de acord cu ipoteza cercetatorului elvetian care afirma ca secularizarea radicala a avut loc in lagarul comunist? Insa lagarul comunist se suprapune in buna masura peste spatiul ortodox, unde separarea bisericii de stat nu a avut loc. Atunci nu s-ar pune intrebarea despre ce intelegem prin aceasta secularizare radicala?
Comnismul a vrut sa fie un proces de secularizare radicala, nu i-a iesit peste tot evident, societatea in majoritatea ei a ramas una religioasa dar i-a reusit pe ici pe colo, vezi mariajul civil din timpul comunismului, scoala gandita pe un program f laic, disparitia oricaror tipuri de servicii sociale sau sanitare realizate de firavele comunitati religioase care voiau sa ofere asta.
Eu sincer nu inteleg de ce ne tot planegem ca biserica ortodoxa nu s-a separat de stat si viceversa, aici nu aveam de a face cu nici o forma de teologie politica sau de imixtiune a unor institutii, avem de a face o forma specifica de intrigi de tip bizantin intre toti cei care sunt la putere indiferent ca puterea lor e religioasa sau politica. Nu avem de a face cu o biserica ortodoxa care sa protesteze impotriva unor legi date de statul Roman si nici cu un stat Roman care sa se apuce sa numeasca episcopi, avem doar o forma de miticism caragialesc in care preotul din parohie face niste afaceri cu depututatul din colegiu prin intermediul statului roman, ca in oricare alet domenii in aceasta tara, aceste obiceiuri proaste nu se pot schimba prin laicitate. Biserica si statul sunt de fapt mai separate in interese decat in societatile declarat laicie. Sensul pe care il vreti voi al secularizarii in care fiecare isi vede de treburi pe banii sai se va intampla fix atunci cand in Romania nici celelalte beneficii sociale nu se vor obtine in acest stil… adica ori niciodata ori abia atunci cand vom avea o liberalizare radicala a statului inainte
Da, e adevarat ca ideologia si regimul comunist asuma un program de modernizare bazat pe stiinta si o tendita de laicizare a societatii. Sunt cel putin doua aspecte care cred ca merita comentate aici:
1. Aceasta modernizare fortata este pusa in practica de comunisti in societatile ramase in general mult in urma. In buna traditie ilumista, comunistii considera ca tot ce tine de mentalitatea religioasa si de influenta bisericii este un simptom al inapoierii medievale si de aceea trebuie luptat impotriva aspectelor respective. Din acest punct de vedere, da, comunismul poate fi vazut ca un proces de secularizare radicala (desi aici mi se pare ca e importanta o strategie de tip pragmatic, si nu ceea ce tine de insasi natura secularizarii, care e data de separarea dintre politica si religie). Si aici ajung la punctul 2. Chiar daca vorbim de secularizare radicala, separarea bisericii de stat totusi nu s-a produs, ceea ce aparent e un paradox. Tu crezi ca e vorba doar de miticism si combinatiuni mic bizantine, eu cred ca e ceva mai mult decat atat. Pentru ca exista si-n ortodoxie o teologie politica care-n modernitate isi asuma statul national. De aici cred ca vine stransa lor colaborare care nu a fost intrerupta nici in perioada comunista. Asa se face ca vorbim, de un hibrid ciudat, de „secularizarea radicala” a regimurilor comuniste in care secularizarea de fapt nu s-a produs! Si cred ca aceasta asezare are si darul de a alimenta toate acele mici combinatii specifice locului de care vorbeai. Altfel da, cred ca tot acest proces are legatura cu liberalizarea prealabila a societatii si a statului…
Ortodoxia a asumat statul national, pentru ca ortodoxia a asumat si imperiul bizantin inainte, exista o secularizare institutionala si o nesecularizare a mentalitatilor. Eu am inteles undeva tarziu ca scoala mea mi-a indus valori pur laice si in afara crestinismului chiar daca faceam si ore de religie, mi s-a vandut la scoala viziuena moderna iluminista asupra lumii chiar dc 2 h mai era lasat si unul cu barba sa imi raspunda altfel la aceleasi intrebari. Atat timp cat viziuena noastra despre ce e societatea, familia, stat e una modern iluminista si nu una crestina sunetem secularizati. Institutiile noastre sunt bazate pe alte principii si valori decat cele ale crestinismului, multe din aceste principii nu sunt apriori impotriva crestinismului, caci sunt crestinism secularizat, dar sunt diferiet in esenta de ceea ce am numi o lume crestina. Cred ca hibridul nostru e altul mentalitati neseculare si insititutii seculare, noi nu ne am adaptat nici la modernitate si de aia. Cat despre statul national el este o problema politica, bazata pe ideologiile de la 48, cu lista f mare de probleme, ortodoxia s-a aliat cu o entitate nu doar seculara cat si problematica nu pentru o teologie politica ortodoxa cat pentru orice teologie politica in istorie..