de Artiom Radu
25 de tineri trimiși la închisoare… Pentru că au vrut să afle adevărul. Aceasta ar fi o primă precizare care ar reduce din voita exagerare a titlului. Într-adevăr, crima celor 25 de liceeni din muncipiul București a fost curiozitatea de a afla cât mai multe despre comunismul din România și despre închisorile acestuia. Sentința a fost pronunțată în urma unui concurs de eseuri tematice – La ce ideal nu aș renunța chiar cu prețul propriei libertăți – , iar condamnații urmau să viziteze locurile în care s-a suferit cel mai mult pentru acest ideal, scump cât libertatea.
Toate aceste analogii juridico-penale s-au materializat, într-o manieră mult mai civilă, în cadrul „Turului închisorilor comuniste”, desfășurat în perioada 7 – 10 septembrie. Participanții au vizitat cele mai cunoscute închisori comuniste din România, aflând istoria acestora și corelând-o cu întreaga istorie a comunismului. Pitești, Aiud, Gherla, Sighetu Marmației, Râmnicu-Sărat, Jilava, orașe obișnuite în aparență, au devenit pentru liceeni mărturii vii ale represiunii, ale martiriului și ale unei istorii necruțătoare. Fie funcționând și în prezent ca închisori, fie devenite muzee, punctele itinerarului au păstrat în ele ceva din amintirea calvarului de acum mai bine de șaizeci de ani.
Prima destinație a fost Pitești. Într-un edificiu în forma literei T, din care doar o porțiune formează actualmente muzeul aflat în gestiunea fundației Sfinții Închisorilor, stă întipărită istoria Experimentului Pitești. Totuși nimic nu ne-ar fi sugerat la prima vedere bestialitățile care s-au înfăptuit acolo. Nimic din subsolul, unde cândva erau bucătăriile și băile, nu ne-ar fi dus cu gândul la pașii schilodiți de bătăi ai celor ce au trecut pe acolo. Nimic dintr-o încăpere mai largă, de la etajul unu – acum paraclis, nu ne-ar fi sugerat că anume acolo, în sala interogatoriului, deținuții, studenți, în mare măsură, erau torturați, fizic și psihologic, într-un mod inuman, până ajungeau să-și decline cele mai sfinte idealuri și să înceapă ei înșiși să maltrateze pe alții. Or această imagine a unor atrocități orwelliene (cruntele bătăi și suplicii din celebru roman 1984 de George Orwell) care te făceau să admiți inadmisibilul și să-ți ponegrești până și credința, familia, doare prin însăși faptul că a putut fi concepută. Devenită în anii `80 Trust de Construcții Industriale, clădirea penitenciarului poartă prea puține urme ale barbariilor trecute. Zidurile tac.
Tac și cele de la Aiud, deși la un nivel mai degrabă metaforic. Fosta închisoare comunistă este în prezent penitenciar cu regim de maximă siguranță. Deținuții de acum beneficiază de asistență socială, au acces la surse de informație de actualitate și la comunicare prin telefon fix. Doar o cameră memorială și o capelă amintesc de mulțimea intelectualilor care au suferit acolo. Voi n-ați fost cu noi în celule – par a veni în gând versurile poetului Radu Gyr, și el deținut aici. Lipsiți de orice mijloace de comunicare în perimetrul penitenciarului, fără ceasuri și telefoane, ne întrebam cât o fi ora. Aici timpul nu contează, ne spunea angajatul închisorii. Închisoarea avea o temporalitate a ei, de o precizie și o monotonie copleșitoare.
Același timp împietrit într-un proiect repetitiv, de o disciplină militară, l-am regăsit și la Gherla. Fostă închisoare a țăranilor și a muncitorilor potrivnici regimului, acum penitenciar cu regim de maximă siguranță, Gherla impresionează printr-un edificiu datând din perioada habsburgică, acum renovat, un centru educațional bine organizat și prin bunele condiții de deținere. Tragicul trecut comunist se citește încă pe pereții zarcăi (o secțiune din subsolul închisorii) și într-o mică clădire (acum muzeu) în care se vehiculează că s-ar fi efectuat execuțiile. Amintirea acestui trecut e una a durerii și a rușinii.
Durere și rușine se văd înlocuite de memorie și pietate la Sighetu Marmației. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, realizat și administrat de către Academia Civică, stă ca un viu exemplu al perpetuării memoriei crimelor comunismului. Fosta închisoare destinată liderilor politici ai vremii și clericilor bisericii greco-catolice e cu siguranță cel mai bine organizat muzeu al comunismului din România. Celulele, camerele și fostele cabinete ale administrației sunt amenajate cu expoziții pe diverse teme cu privire la istoria comunismului românesc. Astfel zidurile fostei închisori de la Sighet par a fi unicele care nu tac. Împânzite cu fotografii, acte, mărturii ale foștilor deținuți, acestea vorbesc de cruntele dureri cărora le-au fost martore. Iar memoria ca o formă de justiție, celebră idee a Anei Blandiana, fondatoare a memorialului (alături de Romulus Rusan), pare a îngloba întreaga rațiune de a fi a memorialului – nu condamnăm direct, ci, prin memoria noastră, prin viul gând la cei care au suferit pentru idealurile lor, facem justiția pe care numai o înțelegere corectă și o acceptare a istoriei o poate face.
Ultimele dintre închisorile vizitate au fost cele de la Râmnicu-Sărat și Jilava. Prima, în prezent în paragină, se află în administrarea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Destinată cu precădere liderilor politici, aceasta a fost supranumită închisoarea tăcerii. Deținuții fiind singuri în celulă, izolarea era absolută, iar tăcerile erau întrerupte doar de mesaje și rugăciuni spuse prin codul Morse.
Turul s-a încheiat cu vizita la Jilava. În prezent penitenciar-spital București – Jilava, închisoarea era cunoscută drept unitate de tranzit în vreme comunistă. De aici deținuții erau repartizați spre pușcăriile din țară. Drumul patimilor și al luptei cu sine începea de aici.
Despre experiența vizitei la Jilava, Anda Nițu, participantă a turului, elevă la Liceul Teoretic ”Ion Creangă” ne-a mărturisit:
Dacă m-ar întreba cineva „Cum a fost?”, aș răspunde că m-a speriat. M-am simțit pe rând vinovată și inutilă, ignorantă și nepăsătoare. Am simțit cum întreaga mea ființă este pătrunsă de durerea a sute de oameni ce au luptat pentru dreptul lor, pentru libertatea lor, în fond, pentru mine. M-a speriat faptul că stăteam în locul unde zeci de necunoscuți au fost torturați pentru dreptul meu de astăzi, iar eu nu puteam face decât să admir rămășițele unei clădiri odată impunătoare. Pereții scrijeliți, paturile ruginite, mirosul greu de mucegai și câteva informații primite din partea ghidului erau singurele urme palpabile ale unei dureri de neimaginat. Am intrat de-a lungul unui coridor strâmt care avea, de o parte și de alta, celule, acum goale. Pe peretele uneia dintre ele mi s-a spus că exista scris un Psalm. Am vrut sa intru sa îl văd, dar ceva m-a oprit. Încă nu știu de ce m-am temut așa de tare de acel coridor. Văd și acum ușile negre, putrezite, întredeschise, cu mai multe rânduri de închizători și un mic vizor. Nimic nu mi s-a părut mai crunt decât izolarea pe care o promiteau acele camere strâmte.
Așa se face că drumul celor 25 de deținuți provizorii, a fost, se pare, un cerc închis, complet. Parcă reconstituind în sens invers traseul deținuților de altădată, am reconstituit întreaga dramă a unor vieți nedrept schingiuite. Căpătând o imagine de ansamblu a traseului celor mai cumplite închisori comuniste, am căpătat și imaginea uneia dintre cele mai cumplite realități din istoria recentă a României.
Artiom Radu este elev la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București
