În ultima perioadă, în special din vară, când a început bătălia pentru suspendarea președintelui Băsescu, am asistat la ieșiri tot mai frecvente ale politicienilor referitoare la poziția României în zona euro-atlantică. Dacă Băsescu s-a prezentat drept apărătorul instituțiilor statului de drept și, prin acest fapt, reprezentantul Occidentului în România, din tabăra USL-istă s-au făcut frecvent auzite voci care negau dreptul Bruxelles-ului de a interveni în „treburile interne” ale României. Avem pe de-o parte, un discurs în care actanții se identifică simbolic cu Occidentul și altul, care, în numele independenței, refuză dreptul marilor puteri de a „interveni” în politica internă, pe motiv că nu suntem o „colonie” a Bruxelles-ului.
Tema României ca o colonie a apărut în spațiul public, în special după începutul crizei economice și a acordurilor cu FMI, iar acum ea a fost reluată și amplificată, dar niciodată discuția nu a avansat în adâncime, niciodată problema nu s-a pus la un nivel analitic. Plecând tot de la polemica iscată în jurul suspendării președintelui, publicistul Andrei Cornea a scris un articol, în revista 22, cu titlul „Este România o <<colonie>>?”. Răspunsurile publicistului la întrebare tind să fie afirmative: „Întotdeauna, am fost fie cu <<unii>>, fie cu <<ceilalți>>, după cum a fost situația. Iar acum, vorbind strict în termeni de <<politică reală>>, nu e foarte diferit: suntem sub tutela alianței occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, și unul economic și politic numit UE, condus de Germania. Deși există uriașe diferențe legale, militare și politice între apartenența noastră la UE și NATO și vechea apartenență la Pactul de la Varșovia și CAER (la urma urmelor, România a fost ocupată de sovietici, și nu de americani), să admitem că e ceva adevărat în teza statutului de <<colonie>>.”
După cum observăm, A. Cornea folosește termenul cu ghilimele de rigoare, și înțelege prin asta mai degrabă sferă de influență. Adică, cel puțin după obținerea Independenței, România a aparținut totdeauna unei sfere de influență. Dar, a fost România cu adevărat o colonie? Care sunt caracteristicile unui spațiu colonial? Mai putem vorbi azi despre România ca despre o colonie?
Pentru a încerca un răspuns la aceste întrebări, voi urma câteva din tezele profesorului american Daniel Chirot. Tezele au fost prezentate în lucrarea sa despre Schimbarea socială într-o societate periferică, al cărui principal obiect de studiu îl reprezintă evoluția spațiului social valah de-a lungul istoriei. D. Chirot este profesor de sociologie la Universitatea din Washington, specialist în zona Rusiei și a Europei de Est, având numeroase studii dedicate exclusiv spațiului românesc. Cartea sa analizează evoluția schimbărilor sociale ce se produc în Valahia încă din perioada de început a statelor medievale românești. Avantajul ei e dat de faptul că încearcă să explice anumite schimbări care au avut loc în structura socială, autorul fiind ferit de anumite influențe ideologice spre care un istoric român ar fi mult mai predispus. La început cartea prezintă ipoteza formării statelor medievale românești și oferă o bună explicație pornind de la existența unor căi comerciale ce pleacă de la Marea Neagră, spre nord și spre vest. De-a lungul acestor căi comerciale s-a format o elită comercială și militară, iar din veniturile obținute în acest fel s-a închegat o primă structură statală. Această structură statală a coexistat, fiind oarecum suprapusă, peste comunitățile rurale care stăpâneau pământul în devălmășie. Țăranii erau liberi și relativ prosperi, deoarece baza veniturilor statului nu era dată de agricultură, ci de comerț. De aceea Chirot numește acest tip de organizare sistem „comercial-comunitar”.
O astfel de societate avea șanse să evolueze spre o structură politică centralizată, asemeni statelor occidentale de la sfârșitul Evului Mediu. Asta dacă condițiile exterioare nu s-ar fi schimbat. Numai că între timp și-a făcut apariția în zonă puternicul Imperiu Otoman. Presiunea exercitată de apariția marii puteri se va resimți în schimbările pe care Țările Române le vor suferi. În primul rând, rutele comerciale se schimbă, iar comerțul prin Țările Române suferă o scădere importantă. Apoi, din cauza birului impus de otomani, nevoia de venituri a statului va crește. Acesta este motivul pentru care elita statului își va îndrepta atenția spre agricultură, nobilii devenind acum posesori de sate și proprietari de pământ. Efectul presiunii economice îl vor resimți în cele din urmă țăranii. O parte din satele devălmașe sunt distruse, pământul este acaparat de nobili, iar țăranii devin șerbi. Așa se explică actul lui Mihai Viteazul – care era și cel mai mare proprietar de sate din Țara Românească – de legare a țăranilor de glie, în contextul în care populația rurală era în scădere.
În acest context, societatea românească din secolele XVI-XVIII involuează față de stadiul ei anterior, în paralel cu apariția unor puternici nobili ce posedau pământ. Apar statele „feudale” românești, cu mențiunea că, spre deosebire de feudalismul occidental, aici se păstrează o structură statală relativ puternică (în comparație cu Occidentul), în principal, din cauza interesului otomanilor de a menține o administrație centrală capabilă să colecteze impozitele. Birul impus de otomani variază în timp, în funcție de reacțiile voievozilor români, acesta scăzând un urma unui război câștigat împotriva turcilor, urmând ca apoi să crească din nou în timp.
După instaurarea de către otomani a sistemului de guvernare fanariot, tronul țărilor române devine obiect de licitație pentru marii comercianți greci din Fanar. Această practică va ridica corupția politică la nivel de principiu de guvernare, din cauză că scopul oricărui domnitor era recuperarea, într-un timp cât mai scurt, a sumei de bani plătită pentru cumpărarea tronului. Astfel, în urma acestui lung proces de evoluție după apariția în zonă a Imperiului Otoman, Țările Române capătă caracteristicile unor societăți proto-coloniale: o nobilime puternică, țărănimea slabă economic și supusă, o structură statală fragilă, dependentă de puterea imperială, putere care preleva și întregul surplus economic.
Începând cu sfârșitul secolului XVIII, când declinul puterii otomane se face simțit tot mai mult, iar influența Rusiei și a puterilor occidentale crește în zonă. Țările Române intră în noi sfere de influență. Anul decisiv este 1829 când, în urma Tratatului de la Adrianopole, gurile Dunării se deschid tranzitului vaselor comerciale. Vor urma Regulamentele Organice, Revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, reformele lui Cuza și Constituția de la 1866. Istoriografia românească a reținut aceste date ca importante repere ale modernizării societății românești și ale formării Statului Român modern. Pentru D. Chirot, care analizează evenimentele din perspectiva evoluției sociale, este vorba despre etapele tranziției de la proto-colonialismul otoman spre colonialismul modern, occidental, care se instaurează deplin după 1864 și culminează cu revoltele țărănești de la 1907. Acum, metropola nu mai este interesată de controlul militar sau de obținerea tributului, ci de resursele economice care să-i alimenteze propria dezvoltare industrială.
D. Chirot identifică caracteristicile unei societăți coloniale, caracteristici pe care le regăsește și în evoluția modernă a societății românești:
- Economia e axată pe producerea de materii prime și produse agricole folosite pentru economia industrială a metropolei. Faptul este relevant, având în vedere că modernizarea Țărilor Române s-a produs în urma dezvoltării comerțului cu cereale și a exportului de produse agricole.
- Comerțul exterior se află în mâinile reprezentanților metropolei sau aceștia acționează prin intermediul unor agenți locali. Cei mai mari comercianți autohtoni erau evreii sau reprezentanții marilor proprietari de pământ.
- Țăranii sunt deposedați de pământuri în beneficiul marilor proprietari. În fapt, la 1864, țăranii români sunt împroprietăriți însă, în pofida acestei reforme, exploatarea lor crește și condițiile lor de viață se înrăutățesc. Fenomenul a fost caracterizat în mod sugestiv, de C. Dobrogeanu-Gherea, cu numele de neoiobăgie.
- Economia stagnează, meșteșugurile tradiționale decad, fiind înlocuite de importurile de produse manufacturate industriale. Acest fenomen, cauzat tocmai de contactul economic cu Occidentul, este constatat de mulți critici sociali români din secolul XIX – Eminescu fiind unul dintre cei mai importanți.
- Agenții metropolei și indigenii sunt separați de o falie socială largă, cei din urmă fiind reduși la o condiție servilă. Este bine cunoscută francofilia elitei sociale din România perioadei respective. Reprezentativă, din acest punct de vedere, este și revolta studenților conduși de N. Iorga, care protestează în 1906 împotriva unei piese de teatru în limba franceză ce se juca la Teatrul Național.
- Baza societății coloniale se situează în capitală sau în orașe comerciale, elita locală cultivând aici un stil de viață diferit de tradițiile locale. Bucureștiul și orașele port la Dunăre (Galați, Brăila, Sulina) cunosc, nu întâmplător, o dezvoltare importantă în acea perioadă. Bucureștiul mai este denumit, în mod foarte semnificativ, și Micul Paris.
- Sistemul politic este controlat de elita locală, dar cu o mare influență din partea puterilor coloniale. Elita locală este formată din bine-cunoscuta oligarhie, despre care, la fel, s-a scris mult în epocă, până la sfârșitul interbelicului. Dată fiind situația politică fragilă a României, influența marilor puteri în zonă este una evidentă.
Observăm deci cum istoria ultimelor două secole, pe care am fost obișnuiți să o vedem ca pe un progres și o evoluție spre modernitate, este interpretată acum dintr-o altă perspectivă: evoluția societății spre statutul de colonie. Iar aici cuvântul colonie, nu este folosit cu ghilimele, ci se demonstrează faptul că trăsăturile generale ale unei colonii se regăsesc și în cazul societății românești. Instituțiile moderne sunt relativ superficiale și există în măsura în care servesc interesele metropolei. La fel, și existența elitei sociale este strâns legată de schimburile sociale și economice cu metropola. Marea majoritate a populației este însă pauperă și redusă la o condiție servilă. Ne putem lesne imagina de ce o astfel de perspectivă istoriografică nu este adoptată de istoricii români, iar o astfel de tematică este cu totul marginală, ea neavând darul de a flata mândria națională.
După 1917, perioadă până la care D. Chirot înaintează cu analiza sa, România interbelică a avut parte de o reformă politică, de o nouă reformă agrară și de o ușoară evoluție economică. În urma celui de-al doilea Război mondial, ea intră în sfera de influență sovietică și este datoare cu plata despăgubirilor de război. După căderea comunismului, reintră în sfera politică și economică de influență a Occidentului, fenomen însoțit de înstrăinarea unor resurse importante și de un proces de dezindustrializare. Analiza sociologică a evoluției României post-comuniste, ar fi capabilă să ne lămurească în ce măsură se mai poate vorbi despre societatea românească ca despre o colonie, eventual o neo-colonie industrială. Astfel de demersuri, chiar dacă puțin măgulitoare, ar avea în schimb avantajul de a ne oferi o viziune lucidă despre societatea noastră și, de ce nu, drept consecință, un imbold spre o politică mai realistă.
text aparut in revista Cultura
