Vladimir Borțun a scris, înainte de alegeri, despre parlamentarele din Marea Britanie, făcând referire mai ales la situația stângii britanice. Printre altele, autorul a preluat un clișeu, îndelung vehiculat în vremea din urmă, referitor la sfârșitul sistemului cu două partide. Nu a fost să fie așa (poate data viitoare…) și, după cum remarca un comentator (la articolul lui Vladimir), se continuă competiția electorală în acest sistem nedrept (first past the post voting). Câteva date referitoare la acest sistem majoritar, înghețat de secole, sunt elocvente.
Nedreptatea acestui sistem electoral rezidă în diferențele însemnate dintre proporția voturilor obținute și procentul mandatelor câștigate. Este vorba de o suprareprezentare ce caracterizează partidele mari (partea leului revine partidului de pe prima poziție) și subreprezentare pentru partidele mici, acelea cu un electorat dispersat pe întreg teritoriul insular. Spre exemplu, pentru Partidul Conservator, diferența dintre procentul calculat din total voturi obținute și procentul calculat din total număr de mandate este una semnificativă: vorbim despre o diferență de 14%, respectiv 36,9% ‒ procentul voturilor și 50,9% ‒ procentul mandatelor câștigate. În cazul laburiștilor, diferența este una mai mică, de doar 5,3%. Tabelul de mai jos surprinde această anomalie electorală generată de sistemul cvasi-democratic britanic:
REZULTATELE ELECTORALE PENTRU PRIMELE 6 PARTIDE LA ALEGERILE PARLAMENTARE DIN MAREA BRITANIE
Cel mai șifonat a ieșit UKIP. O risipă de aproape 4 milioane de voturi pentru un singur mandat. Cu cât un partid are un bazin electoral mai compact (vezi SNP), cu atât mai mari șansele pentru mandate mai multe. Poate unii vor spune că este bine că un partid precum UKIP, cu viziunea sa politică extrem de gregară, este rejectat de sistemul electoral din Marea Britanie. Așa o fi, numai că acest mod de plebiscitare este unul extrem de inechitabil și, în fond, nedemocratic. Vocea a peste 30% din electoratul din Marea Britanie nu contează, sistemul fiind amenajat să favorizeze cele două partide mari.
Este greu să-i găsim virtuți democratice acestui sistem ce mizează de secole pe un angrenaj electoral extrem de reducționist. Mai mult, dimensiunea inechitabilă a acestuia este îngroșată și de aspectele oneroase care țin de tehnica decupării și amenajării colegiilor electorale: fenomenele de gerrymandering și malapportionment afectează procesul electoral din MB (nu este scopul acestui scurt articol să dezvolte conceptele amintite). Prin urmare, se ridică două întrebări:
1. Având în vedere cadrul general, mai putem vorbi în viitorul apropiat despre sfârșitul sau apogeul sistemului cu 2 partide dominante?
2. Va veni vreodată vremea ca un partid, altul decât tandemul Tory-Labor, să poată avea suport electoral compact în stare să submineze poziția de forță a celor două unități monolitice?
La această întrebare doar profeții în ale politicii ne pot răspunde, așa că îi așteptăm pe profeți.
Referitor la aspectele generale care țin de evoluția stângii, alinierea Laburiștilor la politica generală pro-austeritate nu mai este o noutate. Ar trebui speranțele „proletariatului” postmodern îndreptate spre alte zări? Spre cine? Spre noile curente „proletarizate”? Cumva, partidele radical-stângiste nu contează electoral. Spre exemplu, TUSC (Trade Union and Socialist Coalition), partidul de stânga cu viziune politică anti-austeritate, a obținut 36.327 voturi, iar alte partide, precum Socialist Labour, Workers’ Party sau Left Unity, au căpătat sute sau, în cel mai bun caz, mii de voturi.
Care să fie așteptările în acest context? De zeci de ani politica britanică este prinsă în schemele simple ale sistemului bipartizan: două partide care se succed la guvernare, agenda politică internă și externă a acestora fiind în mare parte asemănătoare. Unii sunt mai soft ca alții. Redistribuire oricum se face, depinde cât de mare este procentul dirijat către binele publicului local postmodern. Visele revanșei în numele stângii proletare sunt anacronice, date fiind vremurile consumeriste și postmoderne pe care le traversăm. Electoratul britanic nu a fost și nu este unul anti-sistem. Așa a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea, așa a fost la sfârșitul secolului XX și așa este și acum. The Guardian nu are cum să fie atras de TUSC pentru că britanicii se feresc de ceea ce li se pare lor a fi prea radical. Să citim ce s-a scris despre anglo-saxoni la sfârșitul secolului al XIX-lea și poate îi vom înțelege în vremurile de azi (radicalii ruși i-au înțeles foarte bine pe acești britanici inflexibili).
Deseori ne amăgim și tot încercăm să forțăm barierele timpului nostru imaginându-ne că trăim vremuri interesante. Nu sunt vremuri interesante. Sunt vremuri plate, anoste și cenușii din punct de vedere ideologic, vremuri în care clasele sociale trăiesc într-o armonie vizibilă, mai mare sau mai mică (depinde cât de bine croit este sistemul public și angrenajul plasei sociale). Miza, dacă există într-adevăr una, ar putea fi în țările periferice sistemului mondial (a se vedea, în acest sens, teoria sistemului mondial a lui Immanuel Wallerstein). Acolo sistemul inegalitar este încă bine uns și funcționează la cote însemnate. Dar când au fost țările din periferie purtătoarele vreunor idei universale?
Pentru Europa de Vest (și Marea Britanie o confirmă) lucrurile sunt clare: un pic de val anti-imigrant est-european (se va estompa treptat) și mult, mult revizionism marxist, aidoma celui proferat în timpurile lui Karl Kautsky și Eduard Bernstein. Urmează la rând alegerile din Italia și Spania…
