Capitalismul și criza

Criza din ultimii ani, pe lângă bulversările sociale inerente, a tulburat destul de mult şi apele stiinţei economice. Dincolo de explicaţiile mai pertinente sau mai confuze pe care le-au oferit economiştii, rămâne senzaţia neplacută a faptului ca marea majoritate a specialiştilor din domeniu nu au reuşit să prevadă acest eveniment de importanţă majoră.

Mulţi s-au grăbit să eticheteze actuala criză ca fiind o “lebădă neagră”, un eveniment cu totul excepţional şi imposibil de anticipat cu toate că, de mai bine de 150 de ani, de la Marx, primul care leagă indisolubil capitalismul de criză, avem o serie întreagă de economişti care au teoretizat şi demonstrat evoluţia în cicluri creştere-prăbuşire a  economiei capitaliste. Dacă ar fi să luăm în considerare doar un singur exemplu, ciclurile teoretizate de economistul rus Nikolai Kondratiev, care au o durată de circa 40-60 de ani, ultimul începand în 1945, criza actuală nu este tocmai o surpriză.

Desigur, pentru milioanele de oameni rămaşi fără loc de muncă sau locuinţă nu este nici o consolare faptul că se ştia de multă vreme că economia capitalistă face la intervale regulate câte un infarct, mai importantă ar fi devoalarea motivelor pentru care se întâmplă acest lucru şi, desigur, eventualele măsuri de prevenţie.

Probabil cel mai important analist al acestei probleme rămâne Marx dar bazele teoretice pot fi găsite încă de la Aristotel. Astfel este vorba de două circuite importante care alcătuiesc sistemul nostru economic. Primul este reprezentat de cei care îşi “vând” puterea de muncă (asemenea unei mărfi) în schimbul unei sume de bani pe care o folosesc apoi pentru a-şi procura bunurile necesare vieţii, pe care îl vom numi simplificat ciclul marfă-bani-marfă sau M-B-M şi un al doilea circuit constituit de posesorii de capital care îşi folosesc banii pentru a cumpăra sau produce mărfuri cu scopul obţinerii unui profit, circuit pe care îl vom numi bani-marfă-bani sau B-M-B, acesta fiind specific capitalismului.

Dezechilibrele care apar în economie pleacă de la modul specific în care cele două sisteme se raportează la bani şi la mărfuri. Dar mai întâi să lamurim câteva noţiuni teoretice legate de cele două elemente. Astfel, referitor la mărfuri, vorbim de două tipuri de valoare economică, valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Prima se referă la nevoia concretă pe care o anumită marfă o satisface iar cea de-a doua la cantitatea din alte tipuri de marfă pe care o putem primi în schimbul mărfii pe care o deţinem, cu alte cuvinte ceea ce putem numi valoare de piaţă. Aici intervin banii care reprezintă o unitate de măsură a valorii de schimb, prin intermediul unei sume date de bani se pot obţine x, y sau z cantităţi din diferite mărfuri. În acelaşi timp banii sunt şi un instrument de intermediere economică, noi acceptând în schimbul mărfurilor pe care le deţinem o anumită suma de bani pe care o folosim pentru a cumpăra alte mărfuri. Sistemul monetar este un mod de eficientizare al schimburilor economice reprezentând o importantă evoluţie faţă de economia de troc. Pe de altă parte însă, banii, chiar şi atunci când sunt legaţi de o marfă concretă, precum aurul sau argintul, rămân un instrument economic abstract. Ei sunt o reprezentare abstractă şi simplificată a valorii bunurilor şi serviciilor pe care le produce economia la fel cum, de exemplu, planul de arhitectură reprezintă o imagine abstractă si esenţializată a viitoarei case. Problema acestor instrumente abstracte constă tocmai în natura lor ideală şi astfel necondiţionată de nici o limită fizică. După cum un arhitect poate desena pe hârtie clădiri cu mii de etaje, deşi sunt imposibil de realizat în mod concret, la fel şi banii pot avea o expansiune care să nu aibă nicio legătură cu valorile consumului şi bunurilor produse într-o economie.

Revenind la cele două sisteme economice oboservăm că doar primul, M-B-M, foloseşte în mod adecvat atât mărfurile cât şi banii. Premisa acestui sistem este producţia de mărfuri iar finalitatea consumul, banii fiind instrumentul de intremediere care faciliteaza acest circuit. Cel de-al doilea sistem, B-M-B, foloseşte în mod anormal atât banii cât şi marfa. Banii din intermendiari devin premisă şi scop al ciclului economic iar marfa devine intermediar. Lucru nefiresc pentru că marfa este cea care deţine valoare finală, adica valoare de întrebuinţare, iar banul fiind cel  care nu deţine valoare finală (nu “mâncăm” bani), ci doar valoare de schimb (banii nu au valoare în sine ci doar in perspectiva a ceea ce poţi să cumperi prin intermediul lor). De aici rezultă că avem un ciclu economic fără sfârşit pentru că banii trebuie investiţi iar şi iar pentru a nu-şi pierde valoarea. Însă scopul reinvestirii nu este atât conservarea cât sporirea valorii banilor, ceea ce suprapunându-se pe capacitatea naturală a acestora de expansiune nelimitată creează premise solide pentru producerea regulată a unor dezechilibre economice.

În mod evident simbioza fericită dintre un ciclu economic cu limite clare (care începe prin producerea unei mărfi şi se încheie prin consumul altei mărfi, stablindu-se un echilibru între ceea ce intră şi iese din sistem) şi unul care nu are limite şi presupune o continuă expansiune a valorii economice nu poate dura mult timp. Iniţial, ciclul caplitalist imprimă economiei un impuls pozitiv, forţând-o, pentru a putea aduce profit, să crească şi să eficientizeze producţia, numai că, în timp, producţia şi conumul necesar unei expansiuni nelimitate a banilor devin nerealiste iar economia începe să livreze rate de profit din ce în ce mai mici. De obicei, în această fază, investitorii se grăbesc să aglomereze banii în acele domenii care sunt mai profitabile, producând bule speculative. În momentul în care un astfel de balon speculativ se sparge, panica generală face ca investitorii să-şi retragă masiv banii din sistem producând blocarea economiei. Din cauza lipsei de lichidităţi firmele dau faliment, concediază oameni care la rândul lor îşi reduc consumul ceea ce va duce la falimentul altor firme şi asa mai departe într-un adevarat ciclu autovalidant al crizei şi, mai apoi, al depresiunii economice.

Soluţiile oferite sunt variate. Ce mai radicală este a lui Marx şi constă în naţionalizarea mijloacelor de producţie şi planificarea centralizată şi raţională a producţiei ceea ce s-a încercat, cu rezultate mai bune sau mai rele, în sistemul comunist. O soluţie mai moderată este cea a lui Keynes  care propune ca statul să preia rolul de consumator şi să cheltuiască sume consistente construind drumuri, poduri, şcoli, spitale etc. În felul acesta se dă de lucru unui procent important din populaţie care la rândul său începe să consume mai mult, dezmorţind producţia din restul sistemului economic care va angaja apoi noi muncitori s.a.m.d., într-o adevarată inversare a ciclului autovalidant al crizei. Este ceea ce s-a aplicat pe scară largă după al doilea război mondial în întreg spaţiul occidental cu rezultate spectaculose, rezultând aporape 30 de ani de creştere economica şi prosperitate fără precedent. Cu toate acestea politicile keynesiene nu fac decât să amâne deznodământul inevitabil si anume plafoanarea consumului în jurul unui nivel relativ stabil. Or fără un consum în continuă creştere şi ratele profitului încep să sacadă dramatic ceea ce s-a văzut în stagnarea economică începută la mijlocul anilor ’70. Soluţia a fost încurajarea unui consum iraţional, pe credit (de tipul maşinilor de teren cumpărate masiv de cei din mediul urban) şi dereglementarea sistemului bancar care a inventat sofisticate instrumente financiare de plimbare a banilor în circuite artificiale în care creşteau, pe termen scurt, asemeni lui Făt-Fumos, cât alţii în zece ani. Aceste inovaţii, alături de căderea blocului estic, au oferit sistemului un răgaz de încă 30 de ani până la producerea inevitabilui – o criză economică majoră.

Ca întodeauna soluţia cea mai bună pentru evitarea dezastrului se află undeva la mijloc, între Marx şi Keynes. Fără îndoială e o greşeală ca statul să elimine iniţiativa privată, asumându-şi monopolul activitaţilor economice, pe de altă parte, în mod evident,  dacă obţinerea profitului rămâne singura motivaţie a întreprinzătorului privat vom rămâne în aceeaşi logică a ciclurilor avânt-prabuşire.