Ce nu e în regulă cu legea „antilegionară”?

Legea „antilegionară”, promulgată de președintele Johannis cu aproximativ două săptămâni în urmă, a reușit să stârnească polemici și dezbateri aprinse în spațiul public. Deși dezbaterile ar fi trebuit să aibă loc înainte de adoptarea legii, consider că ele sunt binevenite chiar și după ce aceasta a intrat în vigoare. Ele sunt cu siguranță un prilej de reflecție asupra propriului trecut, solicitând un efort de discernământ asupra evaluărilor pozitive sau negative ale anumitor evenimente, cel puțin în ultima sută de ani a istoriei noastre. Primele reacții au apărut după ce Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” a vorbit despre câteva consecințe ale aplicării acestei legi. Consecințele vizau în special intelectuali importanți ai perioadei interbelice. Astfel, bustul lui Mircea Vulcănescu, aflat în sect 2 din București, urmează să dispară, placa memorială de pe clădirea în care a trăit Nichifor Crainic trebuie îndepărtată, și nici o stradă din România nu poate purta numele lui Petre Țuțea etc. Evident, reacțiile nu au întârziat să apară, în special din partea celor care consideră astfel de acțiuni atentat la adresa valorilor naționale și a identității românești. Unii au simpatii legionare evidente, alții doar convingeri naționaliste puternice.

La o privire mai atentă, putem observa însă că legea „antilegionară” nu este nouă. Acum s-au adus câteva modificări textului Ordonanței de urgență nr. 31/2002. În textul legii a fost introdusă referirea explicită la „legionari”, a fost definită Mişcarea Legionară ca o „organizaţie fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirile de «Legiunea Arhanghelului Mihail», «Garda de Fier» şi «Partidul Totul pentru Ţară»” (Art. 1, alin. 4, lit. f) și a fost definit holocaustul în România ca „persecuţie sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944” (Art. 1, alin. 4, lit. e).

Au vreun sens aceste modificări? Din punctul meu de vedere da. Ele elimină echivocul formulării din 2002, unde referirea explicită la „fascism” și „holocaust”, în general, oferea portițe lejere de scăpare: Da fascismul a existat, dar n-a existat în România! Da, a fost holocaust, dar numai acolo unde au existat camere de gazare, nu și la noi! Astfel de portițe de scăpare făceau ca legea să fie practic inaplicabilă, oferind refugiu discursiv față de atrocitățile care s-au comis, din păcate, și la noi. Pe principiul, ceea ce nu are nume, nu există! Deci, cu cât textul unei astfel de legi este mai puțin vag, cu atât mai bine.

Ce incriminează această lege? În principiu, 4 lucruri:

1. Existența oricărei organizaţii cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob sau care promovează o astfel de ideologie;
2. Promovarea simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;
3. Cultul oricărei persoane vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război;
4. Negarea holocaustului.

Așadar, legea nu interzice discuțiile și dezbaterile legate de Mișcarea Legionară sau pe cele despre o anumită personalitate care a cochetat la un moment dat cu astfel de idei. Dacă citim cu atenție textul legii, observăm că nu este interzis nici măcar cultul unor personalități care au avut simpatii legionare, sau care au fost la un moment dat membre ale Mișcării [1]. Dar atunci, de unde măsurile luate împotriva memoriei lui M. Vulcănescu, N. Crainic sau P. Țuțea? Răspunsul lui Al. Florian trimite la unele decizii judecătorești: toți 3 au fost condamnați în anii 50 pentru: „crime de război” (Vulcănescu, în calitate de membru al guvernării Antonescu), „crimă de participare la dezastrul țării” (N. Crainic, în procesul „ziariștilor fasciști”) și „uneltire contra ordinii sociale” (P. Țuțea, după ce anterior fusese acuzat de spionaj, reținut în închisoare 2 fără a putea fi condamnat și apoi condamnat 2 ani pentru apartenența la Mișcarea Legionară). Aici, se ridică însă câteva probleme:

1. Din punct de vedere legal, N. Crainic și P. Țuțea au fost reabilitați. Deciziile lor de condamnare au fost anulate, prin admiterea recursului în anulare, în 1995 (pentru Crainic) și 1998 (pentru Țuțea). Tot în anul 1995, N. Crainic a fost reprimit în Academia Română. Deci, în momentul de față, cei doi intelectuali nu pot face obiectul legii despre care discutăm!

2. Condamnarea pronunțată împotriva lui M. Vulcănescu, în 1948, în calitate de membru al Guvernului Antonescu, unde avea funcția de Subsecretar de stat în Ministerul Economiei, este și azi în vigoare. Ca o ironie a sorții, M. Vulcănescu nu a fost nici membru al Mișcării Legionare (cum devenise Țuțea în 1940), iar cei care l-au cunoscut au vorbit cu admirație despre ținuta sa intelectuală și morală (spre deosebire, de exemplu, de Crainic care suferea de un cameleonism moral dezgustător, fapt care i-a făcut pe mulți colegi de suferință să se dezică de el). Este cunoscut și faptul că Vulcănescu a murit ca un martir, oferindu-se drept culcuș pentru a salva viața unui deținut mai slab decât el. Cu toate acestea Vulcănescu intră sub incidența legii deoarece condamnarea pe care a primit-o din partea comuniștilor este încă în vigoare.

Acest caz atrage atenția asupra unui paradox mai profund: în România actuală, unde regimul comunist a fost condamnat în Parlament ca regim criminal, deciziile de condamnare politică luate în timpul regimului comunist sunt încă în vigoare și produc efecte juridice! Așadar, toate discuțiile iscate de această lege, nu sunt neapărat legate de legea în sine, ci de raportul cu alte legi sau decizii juridice care, deși condamnate formal, sunt încă în vigoare. Acest fapt ne arată șubrezimea sintagmei „stat de drept”, unde anumite legi se contrazic între ele, sau produc (încă) efecte care nu au nici o legătură cu justiția. Poate că problema ar putea fi rezolvată prin stabilirea unei liste cu persoanele vinovate de crime, atât în perioada interbelică cât și sub comunism, al căror cult să fie interzis. Chestiunile legate de ideologii, cred că pot fi rezolvate mai bine prin educație decât prin interdicție.

P. S. Conform acestei legi, Ceaușescu nu poate avea nici o statuie, pentru că a fost condamnat de un Tribunal revoluționar pentru un genocid pe care nu l-a comis! Lui Stalin i se pot însă ridica statui!

1. Art. I, alin. 3, lit. c, prevede: „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale”. Așadar legea se referă explicit la criminali de război și la persoane care au condus organizații cu caracter criminal, dovedite ca atare de către o instanță internațională. Însă Mișcarea Legionară, cel puțin după știința mea, nu a fost declarată ca atare de vreo instanță internațională.