Este cunoscut faptul că sistemul de educație modern este rezultatul proiectului de societate iluminist, care pleacă de la premisa că Adevărul poate fi cunoscut în mod rațional și că această cunoaștere poate fi organizată într-un corp de discipline, predate fiecare de un profesor, care este o autoritate în domeniul respectiv. De aici și dimensiunea enciclopedică a acestui tip de învățământ: cuprinde în principiu și transmite mai departe toate cunoștințele pe care le posedă omenirea la un moment dat. Așa se face că în liceu se predau noțiuni de fizică cuantică, genetică sau calcul diferențial, noțiuni care, în mod evident, vor fi utile ulterior doar specialiștilor în domeniul respectiv. Tot de aici provine și ideea de cultură generală, care se referă la un nivel mediu de cunoaștere a unui corpus de cunoștințe disponibile la un moment dat, și care reprezintă un ideal al școlii moderne. Dimensiunea intelectualistă a acestui tip de educație se reflectă și într-o altă presupoziție care stă la baza sa: faptul că pentru a putea folosi un lucru (mecanism, mașinărie etc.) trebuie să înțelegi mai întâi cum funcționează. De aici accentul pus în primul rând pe dimensiunea teoretică și explicativă a fenomenelor, și abia în mod secundar pe dimensiunea lor utilitară sau practică.
Desigur, statul modern a avut cel puțin două motive pentru a susține un astfel de proiect educațional: pentru că ideea de cetățean presupune un anumit nivel de educație, astfel încât individul să devină conștient că aparține unei națiuni și să poată participa activ la viața politică (cel puțin prin intermediul votului) și, apoi, pentru că dezvoltarea economică și procesul de industrializare, aflate în plină evoluție în secolele XIX și XX, aveau nevoie de mână de lucru cu un nivel minim de alfabetizare. De aici decurge un alt scop al școlii moderne: eradicarea analfabetismului. Și tot de aici și caracteristicile sale: caracterul de masă și tratamentul egal aplicat tuturor elevilor. Tratamentul egal la care sunt supuși elevii poate fi observat încă de la așezarea ordonată în bănci, purtarea uniformelor școlare și până la sistemul de examinare unde toți sunt evaluați conform acelorași standarde.
Concepută în acest fel, școala a reprezentat un puternic instrument de modernizare a societăților occidentale, de pregătire a indivizilor pentru activitatea într-un domeniu economic și pentru viața de cetățean într-un stat modern. Nu în mod întâmplător, în România secolului XIX, se spunea că școala are misiunea de „luminare” sau de „ridicare” a poporului. Masele trebuiau „ridicate” prin educație din ignoranța în care trăiau de mii de ani. Și acest proces, cu efecte profunde pe termen lung, a reușit în cele din urmă. Analfabetismul a fost mai devreme sau mai târziu eradicat (sau redus la cote nesemnificative) în majoritatea societăților dezvoltate. În România acest program începe practic la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu reformele lui Spiru Haret, și este finalizat în anii 50, sub regimul comunist, când procesul de alfabetizare este declarat încheiat.
Dar, se pare că după ce își atinge scopurile, acest sistem de învățământ intră în criză. Criza se manifestă deja în Occident din anii 70, când autoritatea profesorilor la ore începe să fie contestată de către elevi și studenți. Vezi revoltele studenților francezi împotriva profesorilor din anii 68, sau mesajul melodiei Another brick in the wall a formației Pink Floyd, care devine practic imnul unei generații. Fenomenul se accentuează cu trecerea timpului și este ajutat ulterior de apariția și evoluția noilor tehnologii. Tot mai frecvent se vorbește despre slăbiciunile sistemului de învățământ actual și tot mai mulți profesori sau specialiști în educație se plâng de calitatea slabă tinerelor generații de elevi sau studenți. Avem așadar de-a face cu o involuție din punct de vedere intelectual a tinerilor sau cu un sistem de învățământ care nu mai corespunde cerințelor și așteptărilor tinerei generații? În timp ce majoritatea profesorilor sau a specialiștilor în educație ar tinde să răspundă afirmativ la prima parte a acestei întrebări, autorul canadian Don Tapscott încearcă să susțină teza contrară, oferindu-ne o perspectivă incitantă asupra educației în lucrarea sa Crescuți digital.
Don Tapscott studiază impactul pe care noile tehnologii îl au asupra afacerilor și a organizării sociale. Concluzia sa este una radicală: aproape că avem de-a face cu o mutație antropologică! O dată apariția tehnologiei digitale se naște o și nouă generație, numită sugestiv „Generația Net”, ale cărei valori au fost profund influențate de noua lume virtuală. Iată și lista, cu o scurtă descriere, a valorilor la care aderă adolescenții de azi care au crescut de mici în lumea internetului și a gadgeturilor:
Libertatea – este una dintre valorile cele mai importante. Tinerii de azi consideră că pot face orice și nimeni nu are dreptul să le spună ce să facă. Pentru ei, orice activitate ar trebui să aibă loc acolo unde vor și când vor ei.
Vigilența – având contact de mici cu lumea virtuală tinerii de azi au o abilitate mai mare de a distinge între fapte și ficțiune. Drept consecință, sunt mai greu de păcălit sau manipulat și de acea este greu să ne imaginăm că azi ar mai funcționa un scenariu similar celui al lui Orson Welles, conform căruia marțienii au aterizat pe Pământ!
Integritatea și toleranța – contrar stereotipurilor care susțin că tinerilor de azi nu le pasă de nimic, ei sunt în general politicoși, își țin promisiunile și consideră transparența un lucru foarte important. De asemenea sunt mai toleranți cu cei din jur decât erau generațiile părinților lor.
Colaborarea – sunt obișnuiți să colaboreze între ei atunci când au de rezolvat diferite sarcini.
Distracția – nu mai fac o deosebire strictă între timpul pentru muncă și timpul pentru distracție. Locul de muncă (în special al celor angajați în domeniul IT) are numeroase posibilități de distracție: terenuri de fotbal, volei, baseball, cafenele, console de joc etc. Este cunoscut de asemenea faptul că azi mulți angajați se joacă pe calculator sau consultă diverse site-uri de divertisment în timpul orelor de muncă.
Viteza și inovația – fiind crescuți de mici în ritmul alert al tehnologiei tinerii sunt obișnuiți în general să facă mai multe lucruri în același timp, să schimbe rapid sarcinile, să nu stea prea mult într-un loc etc. De asemenea sunt incitați de noi sarcini care li se atribuie și se plictisesc repede dacă trebuie să repete același lucru de mai multe ori.
În urma acestei scurte treceri în revistă a deprinderilor și mentalității pe care le posedă majoritatea tinerilor de azi, putem observa cu ușurință că ele sunt în dezacord cu tipul de educație pe care îl oferă școala clasică, acolo unde profesorul are același stil de predare pentru toți elevii, nu ține cont de capacitatea de învățare a fiecăruia dintre ei, elevii au un rol mai degrabă pasiv în desfășurarea orelor și nu sunt încurajați să colaboreze, fiind supuși unui model concurențial, în urma căruia cei mai buni ies întotdeauna în evidență, iar restul sunt relativ neglijați. Având în vedere aceste lucruri autorul pledează cu convingere pentru un nou tip de educație în care elevul nu învață prin acumularea de cunoștințe, ci este pus să facă anumite lucruri, învățând din erorile pe care le face în timpul exercițiului. Profesorul nu mai este o autoritate, ci este un îndrumător care-i poate ghida pe elevi în întrebările pe care și le pun. Școala nu mai este un loc în care se predă, ci este un loc în care se învață. Modelul de învățare nu mai este unul concurențial, ci unul participativ. Tinerii trebuie învățați cum să caute o anumită informație, să o analizeze, să o sintetizeze și să o interpreteze critic.
Un astfel de sistem de educație renunță așadar la predarea unui tip de cunoștințe standard pe care profesorul le livrează tuturor, și se axează mai mult pe dezvoltarea aptitudinilor pe care le posedă fiecare elev. Școala nu le mai dezvoltă un orizont unitar, care să constituie cultura lor generală, ci îl pregătește pe fiecare elev, conform aptitudinilor sale, să facă față schimbărilor ce vor interveni ulterior în viață. Se pleacă de la nevoia individuală a fiecăruia, și nu de la un corpus general de cunoștințe pe care trebuie să îl asimileze fiecare. D. Tapscott susține cu tărie că acesta va fi modelul educațional al viitorului, spre deosebire de cel actual, care este deja depășit: „Dacă fabrica a reprezentat modelul de organizare pe care l-au urmat școlile secolului XX, atelierul meseriașilor și studioul artiștilor trebuie să devină modelul educațional al secolului XXI.”
Dacă avem în vedere aceste considerații și ne raportăm la realitatea existentă în sistemele de educație contemporane, putem observa că sistemul de educație finlandez, considerat de mulți ca fiind unul dintre cele mai performante din lume, se apropie cel mai mult de un astfel de model. Paradigma concurențială este drastic diminuată, în primii 6 ani de şcoală elevii nefiind evaluați sub nici o formă, iar ulterior evaluările având loc semestrial, elevii nefiind supravegheați în timpul examenelor. Școala este finanțată în totalitate de stat, asigurându-se în absolut toate școlile aceleași condiții de studiu. Astfel dispare diferența dintre școlile de „elită” și școlile „slabe” și implicit concurența între elevi pentru a ajunge să studieze în școlile bune. Majoritatea cursurilor se desfăşoară în laboratoare, iar grupele de studiu nu sunt mai mari de 16 persoane. Se distribuie diverse sarcini pe grupe de lucru, pe care elevii sunt stimulați să rezolve prin colaborare. Astfel elevii sunt puși să se ajute reciproc, iar în urma acestei colaborări dispar și diferențele majore între elevi. Diferenţa dintre cei mai buni şi cei mai slabi elevi la învăţătură este insesizabilă în Finlanda, fiind cea mai mică din lume. Și rezultatele elevilor la examene sunt semnificative: rata promovabilităţii la terminarea studiilor liceale este de 93%, iar 43% din elevii care termină liceul se îndreaptă spre şcoli vocaţionale. 66% din tineri urmează o facultate, procentul fiind cel mai ridicat din Europa.
Desigur, sistemul de educație din România funcționează încă după modelul educației de masă implementat începând cu sfârșitul secolului XIX. Dacă până în 1989 educația tehnică și profesională era cea care prima (în corelație cu industria care avea o pondere deosebită pentru economia comunistă), după căderea regimului comunist nu a existat nici o viziune care să se impună asupra sistemului de educație. Acesta a funcționat din inerție, cu mici și repetate ajustări punctuale. Poate cea mai mare „realizare” a reformelor post-decembriste a fost desființarea învățământului profesional, pornind de la considerentul că industria comunistă a dispărut și ea în mare parte. Funeriu a vrut să impună în mod autoritar o Lege a educației care se pare că a fost respinsă din cauză că leza interesele multora care activează în sistem. Singura realizare a ministeriatului său a constat în introducerea camerelor de supraveghere la BAC, fapt care a scos la iveală frauda de proporții care exista deja în sistem. Între timp, toată lumea discută despre importanța educației pentru viitor, dar nimeni nu este dispus să investească bani în acest domeniu. Și chiar dacă banii ar exista, deocamdată nimeni nu ne poate spune cum ar trebui să arate sistemul de educație în care să fie investiți acești bani. Iar între timp, clipă de clipă, viitorul vine și trece pe lângă noi…
