A fi un „bun cetățean” oriunde în lume ține de relația dintre stat și locuitorii săi. Calitatea de cetățean este câștigată prin îndeplinirea unei serii de condiții, explicate de legi (spre exemplu, în România conform legii 21/1991 poți deveni cetățean prin naștere, prin adopție sau la cerere). Pe de altă parte, există o diferență între a fi simplu cetățean și a fi un „bun cetățean”. Ultima este o noțiune subiectivă, care nu este codificată de lege. Ea variază în funcție de așteptările statului referitoare la cetățenii săi. În mod evident, un „bun cetățean” într-un regim democratic este diferit de un „bun cetățean” într-un regim totalitar.
În timpul perioadei comuniste statul viza construcția „omului nou”, al cărui model era preluat din Uniunea Sovietică. Potrivit discursului oficial al regimului, omul nou, comunist, este cel care se preocupă atât de îmbunătăţirea constantă a propriilor performanţe, cât şi de bunul mers al societăţii. Principalele elemente care îl caracterizează pe omul nou în ce priveşte propria dezvoltare sunt dorinţa de muncă (un comunist munceşte de plăcere, nu pentru că este obligat să o facă) şi autoeducaţia (după o zi grea de muncă se relaxează citind o carte). Cu ajutorul sistemului de propagandă, oamenii erau supuşi de-a lungul întregii vieţi ideologiei comuniste, care avea să îi transforme în oameni noi. Încă din copilărie, sistemul de educaţie îi integra pe copii în organizaţii (şoimii patriei, pionieri) în care primeau învăţăturile despre societatea socialistă. O dată intraţi în câmpul muncii, oamenii deveneau responsabili pentru soarta României socialiste. Responsabilitatea lor se exercita prin apartenenţa la organizaţii de masă controlate de regim (sindicatele), chiar calitatea de membru de partid, prin colaborarea cu organismele de conducere (activistul de partid, agentul Securităţii), prin determinarea de a apăra ţara în faţa pericolului extern (în licee, prin legea din 1978 fuseseră introduse ore de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei iar adulţii erau integraţi în formaţiuni de apărare civilă). În cele din urmă, „omul nou” comunist era o combinație între Alexei Stahanov (muncitorul care își depășea constant norma de producție) și Pavel Morozov (adolescentul care și-a denunțat proprii părinți poliției politice).
În fapt, procesul de inginerie socială încercat de regimul comunist nu a reuşit, sau a reuşit să creeze un at fel de „om nou” decât cel dorit oficial. Omul nou din timpul comunismului era unul familiarizat cu „dublul limbaj” (diferenţa dintre ce spune şi ce gândeşte), care nu manifesta un real interes faţă de muncă sau întrecerea socialistă, dar care era obişnuit să colaboreze cu deţinătorii puterii. Ceea ce este de menționat este faptul că procesul de control al populației se realiza cu o forță de coerciție pe care regimul democratic de după 1989 nu a putut să o exercite.
Regimul democratic le-a oferit cetățenilor drepturile și libertățile de care fuseseră privați în timpul regimului comunist. Viața într-o societate liberă a însemnat însă dispariția sistemului coercitiv. Acest lucru s-a conjugat cu o lipsă de viziune referitoare la cetățenie, ceea ce a dus la o lipsă a politicilor de formare a „bunului cetățean”.
În sistemul educațional românesc din zilele noastre, există o singură disciplină obligatorie de educație civică, numită Cultura civică, studiată în clasele a 7-a și a 8-a de gimnaziu. Deși ea trimite spre idealuri educaționale democratice, europene, rata ei de succes este limitată de practica predării. În primul rând conține o serie de informații abstracte care sunt greu de asimilat de elevi la o vârstă atât de fragedă. În plus, este privită ca o materie „de umplutură” (precum desenul sau muzica), în contrast cu materiile „importante” precum limba română sau matematica. Disciplina este predată ori de profesori de științe sociale care nu au prins catedră la un liceu teoretic, ori de profesori de istorie care nu sunt interesați în mod deosebit de predarea materiei respective. Intenția de a familiariza adolescenții de mici cu educația cetățeanească este, fără îndoială, benefică; ceea ce este îngrijorător este că o astfel de materie nu există în parcursul obligatoriu al liceului teoretic. Ea este înlocuită de științele sociale, care, ca și istoria, abordează tangențial noțiuni de educație civică, însă nu ca un corpus omogen de cunoștințe.
Prin urmare nu este de mirare că tinerii din România sunt confuzi în probleme ce țin de comportament civic. Acest lucru este demonstrat de două studii, unul publicat de Fundația Soros în 2010, intitulat Implicarea civică și politică a tinerilor, având ca public elevii de liceu, al doilea realizat de IMAS în colaborare cu Miliția Spirituală, Activism civic și atitudini de protest în rândul tinerilor din România, în 2011, având ca public elevii de liceu și studenții. Rezultatele celor două studii sunt oarecum similare. Tinerii sunt nemulțumiți de România (38% nu sunt mândri că sunt români – Soros, 74% consideră că România merge într-o direcție greșită – IMAS). 26% consideră că regimul democratic nu este bun pentru România și 40% ar prefera ca în România să conducă un regim militar – Soros. Instituțiile cele mai creditate sunt Biserica și Armata, iar cele cu rata cea mai mică de încredere sunt Parlamentul și partidele politice. Trei sferturi din elevii de liceu nu ar accepta ca vecini homosexuali, două treimi persoane de etnie romă sau persoane suferind de SIDA, o treime evrei – Soros. 38% din elevii de liceu consideră că perioada comunistă a fost mai bună decât cea prezentă – Soros.
Interesul în politică nu este important în a fi un „bun cetățean” – IMAS. Pe măsură ce cresc, elevii consideră că un „bun cetățean” comportă mai curând o dimensiune socială decât una politică – Soros. 40% dintre respondenți nu au putut defini cu propriile cuvinte expresia „implicare civică” – IMAS. Tinerii asociază ideea de „civic” mai curând cu activitatea ONG-urilor decât cu acțiunea politică – IMAS. Doar 13% din tineri (elevi și studenți) fac parte dintr-o organizație, fie ea ONG sau partid politic – IMAS. Pentru 88% dintre respondenți un „bun cetățean” este cel care respectă legea – Soros; implicarea politică sau acțiunea de protest sunt mai puțin definitorii.
Elevii și studenții sunt, în general, mai intoleranți decât adulții, prin prisma procentajului de răspuns la întrebările celor două sondaje. Nivelul de intoleranță crește în funcție de doi factori: vârsta și profilul de studiu. Elevii de 18 ani (care nu au mai studiat educație civică de patru ani) sunt mai puțin satisfăcuți de democrație și regretă mai mult perioada comunistă decât cei de 14 ani (care tocmai au parcurs disciplina Cultura civică). Pe de altă parte, elevii de la liceele tehnologice sunt mai orientați spre un regim autoritar decât elevii de la liceele teoretice.
O soluție pentru această stare de fapt îngrijorătoare ar fi implementarea unui sistem de educație civică similar celui existent în alte state europene, cum ar fi educația civică obligatorie pentru toți elevii de până la 16 sau 18 ani. În același timp, ar trebui ca statutul disciplinei să fie reconsiderat, pentru a fi privită ca o materie cu adevărat importantă.
Buna ziua !
Sunt foarte bucuroasa ca ati scris acest articol care ma reprezinta perfect, mai ales ca sunt mama unei fetite de clasa a VII a si cunosc manualul de Educatie civica pomenit mai sus. Demersul initial a fost/este mai mult decat laudabil si fiica mea s-a bucurat FOARTE tare la inceputul anului ca avea sa invete o gramada de chestii interesante si, de fapt, de bun simt si de cultura generala. S-a dezumflat insa repede pentru ca la clasa nu se intampla nimic, se predau eventual doua-trei definitii seci (statul este…, cetateanul este…) si unica tema pentru acasa este comentarea caricaturilor lui Barbu din manual pe care copiii nu le inteleg si care nici nu sunt relevante pentru subiectul in cauza. E deci o plictiseala generalizata la aceasta ora de la care si eu am sperat mult (desi ar fi trebuit sa stiu ca n-are rost sa ma mai ambalez…) si fireste, in aceste conditii toata lumea, de la elevi la profesori, trecand prin parinti, o considera o materie de umplutura, cum bine spuneti, ceea ce e fireste, regretabil. La nivel personal nu sunt afectata deloc pentru ca am caderea sa-i explic copilului meu tot ce trebuie ca sa devina un cetatean bun, cult, informat si avizat, dar deplang – a cata oara ?!?!? – felul in care educatia civica e tratata in scoli.
Va multumesc inca o data pentru articol.
Monica Pepine