Întrebări pentru dreapta conservatoare românească

În cele ce urmează în rândurile de mai jos este vorba de câteva reflecții ocazionate de lectura unei cărți intitulate Repere intelectuale ale dreptei românesti, apărută la Humanitas în 2010. Cartea este o colecție de interviuri cu personalități intelectuale ale României contemporane și, după cum ne sugerează și titlul, încearcă să ofere publicului larg câteva repere pentru a defini ideologia dreptei politice.

O bună parte dintre cei intervievați evidențiază multiplele dificultăți ridicate azi de identificarea unor politici de dreapta, în opoziție cu cele de stânga. Aceste dificultăți sunt cauzate de faptul că există tot mai multe partide de dreapta care aplică politici de stânga, precum și partide de stânga care pun în practică politici de dreapta. La asta se adaugă, după cum observă N. Manolescu, faptul că „stânga și dreapta sunt în România post-comunistă niște concepte împrumutate de la alții, fără acoperire în realitate.” (p. 178).

Mai mult decât atât, Andrei Cornea remarcă un paradox fundamental, specific societății post-comuniste românești: dreapta, care în mod tradițional are o orientare conservatoare, la noi este de partea reformelor, în timp ce stânga, identificată cu FSN-ul moștenitor al Partidului Comunist și apoi cu PSDR-ul, tinde spre conservarea statu-quo-ului și a propriilor privilegii. Paradoxul este completat apoi cu o întrebare care este cu siguranță mai mult decât un artificiu retoric: „Cum poți fi conservator într-o Românie în care mai totul trebuie schimbat? Explic astfel de ce e greu uneori să te decizi dacă ești de dreapta sau de stânga.” (pp. 216-217)

Revoluția Franceză și Revoluția Americană

Dintre toți autorii intervievați mi se pare că H.-R. Patapievici oferă, din punct de vedere istoric și doctrinar, cea mai completă fundamentare pentru opțiunea sa de dreapta. Este motivul pentru care mă voi opri și voi discuta mai îndeaproape ideile domniei sale. Domnul Patapievici consideră că există trei momente istorice esențiale pentru dihotomia dreapta – stânga, definitorie pentru modernitatea politică. Este vorba despre Revoluția Americană, Revoluția Franceză și cariera politică a lui Edmund Burke.

Revoluția Franceză este cea care introduce și consacră opoziția dintre monarhie și republică. „Seria monarhică e caracterizată prin termenii: Vechiul Regim, Biserică, ierarhie socială, ordine divină, restaurarea tradiției. Seria republicană e caracterizată prin termenii: Republică, revoluție, anticlericalism, egalitate, ordine rațională, a face tabula rasa cu tradiția.” (p. 245). În Revoluția Franceză, avem deci originea opoziției dreapta – stânga, stânga fiind de partea revoluției, pe când dreapta este conservatoare. Spre deosebire de Franța, în America antagonismele revoluției se discută în termeni ușor diferiți: aici este vorba de impunerea unui regim republican independent, în schimbul unei colonii exploatate de o monarhie, a domniei legii și controlului puterilor într-un regim electiv, în schimbul abuzului și arbitrarului sub monarhia ereditară etc. Din punctul de vedere al domnului Patapievici, Revoluția Americană e cea care consacră valorile modernității clasice: domnia legii, controlul puterilor în stat, libertatea cetățenilor garantată printr-un regim democratic bazat pe proprietate privată. Dar, spre deosebire de Revoluția Franceză, cea Americană nu bulversează ordinea existentă, ci este o mișcare conservatoare. Deci, conform grilei dreapta – stânga, produsă de Revoluția Franceză, modernitatea clasică ce apare în urma Revoluției Americane este una de dreapta. Din perspectiva unui european, în America și progresiștii sunt tot de dreapta. Prin această asumare a valorilor democrației americane își justifică domnul Patapievici adeziunea sa la viziunea de dreapta: „din punct de vedere european, tot sistemul politic american s-a dezvoltat în interiorul unor opțiuni de dreapta. Ceea ce înseamnă că modernitatea clasică însăși este, așa-spunând, de dreapta. Ca principiu, stânga, revoluționară în esența ei, este o anomalie a modernității.” (p. 248)

În numele acelorași valori ale modernității clasice Edmund Burke va respinge excesele Revoluției Franceze, devenind prototipul oricărui conservator. Burke critică zelul revoluționar și dorința revoluționarilor francezi de a impune o ordine socială care nu se poate justifica prin apelul la tradiția societății. El condamnă excesele revoluției care dorește să impună în mod tiranic o nouă ordine și să distrugă tot ce ține de Vechiul Regim, în numele evoluției progresive a societății în limite care țin cont de trecutul și de specificul acesteia.

În concluzie, principiul revoluționar aplicat societății reprezintă dimensiunea tipică pentru stânga, în timp ce principiul conservator și progresiv reprezintă aspectul esențial al dreptei. Acestea sunt caracteristicile care, din punctul de vedere al lui H.-R. Patapievici, sunt definitorii pentru raportul stânga-dreapta: „Toate trăsăturile care pot migra, în funcție de conjunctura istorică, de la stânga la dreapta și invers, sunt conjuncturale. Singurele trăsături esențiale sunt cele care privesc raportul stângii și dreptei cu tradiția constituită – iar aceste trăsături sunt definitorii pentru că nu pot migra din definiția uneia la definiția alteia.” (p. 250).

Modernitatea clasică

Deci, un conservator de dreapta respinge întotdeauna excesele revoluționare de stânga în numele valorilor modernității clasice. Dar care sunt aceste valori? Pentru H.-R. Patapievici modernitatea clasică se reduce în principiu la cinci termeni: raționalismul, capitalismul, spiritul științific, secularizarea și domnia legii. Raționalismul este dat de preponderența pe care o capătă facultatea rațională în cadrul facultăților sufletului omenesc, o dată cu sfârșitul Evului Mediu. Capitalismul denumește acea ordine a economiei libere, bazată pe proprietatea privată individuală. Spiritul științific apare în urma exercițiului facultății raționale, conducând la apariția științei moderne și a unei viziuni de tip rațional-științific asupra lumii. Secularizarea e definită ca retragere a dimensiunii religioase din spațiul public și neutralitate a statului față de religia cetățenilor. Secularismul cunoaște diverse forme în statele Europei sau în America. Și, în fine, statul de drept este rezultatul unui anumit echilibru între libertatea cetățenilor și instituțiile statului, garanția sa fiind dată de domnia legii asupra tuturor cetățenilor.

Modernitatea românească

În urma acestei prezentări succinte a ideilor expuse de H.-R. Patapievici aș dori să interoghez viziunea de dreapta ce se degajă de aici. O primă întrebare se referă la modalitatea legitimării conservatorismului. De ce să facem apel, atunci când vrem să fim conservatori, la evenimentul fondator al Revoluției Americane și la conservatorismul anglo-saxon, mai degrabă decât la Revoluția Franceză și la un anume conservatorism european? Întrebarea îmi pare cu atât mai legitimă, cu cât începuturile modernizării în Țările Române se leagă în mod direct de Revoluția Franceză. Majoritatea pașoptiștilor noștri sunt modelați de spiritul revoluționar parizian, iar unii participă cu entuziasm la evenimentele din capitala Franței. Principiile „Proclamațiilor” citite în Țările Române la 1848 sunt inspirate direct din „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” adoptată de Adunarea Națională a Franței în august 1789. La fel stau lucrurile și cu Constituția noastră din 1866, care o are ca model pe cea belgiană, inspirată și ea din principiile aceleiași „Declarații”. Deci, cel puțin din punct de vedere istoric, mi s-ar părea mai legitimă o încercare de justificare a conservatorismului având ca punct de plecare Revoluția Franceză, mai degrabă decât pe cea Americană. Apoi, diferențele între felul de desfășurare a celor două Revoluții, precum și critica conservatoare a lui Burke la adresa Revoluției Franceze, cred că pot fi explicate într-o oarecare măsură prin apelul la contextul istoric, la mentalitatea individualistă tipic anglo-saxonă sau la spiritul liberal de origine protestantă. Mai sunt însă valabile aceste explicații atunci când vine vorba de istoria cu totul particulară a Țărilor Române, de mentalitatea rural-arhaică predominantă la noi sau de un anumit etos de extracție creștin-ortodoxă?

Care conservatorism?

Într-un paragraf al interviului său, domnul Patapievici remarcă faptul că raportarea la tradiție este definitorie pentru orice conservator: „nu poți cunoaște decât în interiorul unei tradiții de cunoaștere, la care să te poți raporta, pe care să o poți critica, în orizontul căreia să poți gândi” (p. 253). Or, ceea ce devine surprinzător în contextul acestei afirmații este lipsa aproape totală de referințe la tradiția conservatoare din România. În afară de pomenirea în câteva rânduri a numelor lui A. Șaguna, Maiorescu, Eminescu, P. P. Carp, A. Popovici, Marghiloman, Maniu etc., nu găsim la nici unul dintre cei intervievați referiri la ideile, viziunea sau doctrina celor pomeniți mai sus. Este însă, în acest context, justificată referința la o tradiție conservatoare anglo-saxonă fără a aminti nimic despre conservatorii români? Oare nu ideile propriei noastre tradiții ar fi cele care ar trebui să conteze primele pentru un conservator? Căci ce anume conservăm, dacă nu ceea ce ne aparține? Nu seamănă oare acest „import” al ideilor conservatoare americane, aproape fără nici o contextualizare, cu celebra, deja, teorie a formelor fără fond?

Modernitatea clasică și societatea românească

Dacă ne raportăm la valorile modernității clasice pe care H.-R. Patapievici le apără, ne putem de asemenea întreba în ce măsură sunt acestea specifice modernității românești. Societatea românească a secolelor XIX-XX pare mai degrabă dominată de o mentalitate arhaică, de inspirație rurală, care idealizează în bună măsură lumea satului, și nu de spiritul rațional sau științific. Capitalismul produce la noi, cel puțin în a doua jumătate a secolului XIX, o depreciere a stării generale a societății românești. De aici și numeroasele critici la adresa ordinii capitaliste și a instituțiilor moderne, venite mai cu seamă din partea conservatorilor români. Secularismul, așa cum apare și este cunoscut în Occident, nu este specific societății noastre. Dimpotrivă, la noi religia nu numai că nu este expulzată din spațiul public, dar contribuie în mod esențial la construirea unui discurs politic referitor la identitatea națională. Și, în cele din urmă, referitor la statul de drept, acesta este instituit prin crearea instituțiilor necesare, multe dintre ele fiind însă văzute ca „forme fără fond”. De altfel, funcționarea deficitară a statului de drept în perioada interbelică a făcut posibilă și ascensiunea unei formațiuni extremiste precum Mișcarea Legionară.

După cum vedem deci, trăsăturile definitorii ale modernității clasice, așa cum le înțelege H.-R. Patapievici, se regăsesc destul de vag în cazul societății române moderne. Iar acestea, atât cât au existat, au fost mai degrabă rezultatul acțiunilor „revoluționarilor” pașoptiști și nu a conservatorilor, care, de cele mai multe ori, s-au dovedit critici radicali ai modernității (e suficientă trimiterea doar la Eminescu, Iorga sau Nae Ionescu).

Așadar, în urma acestor remarci sumare, închei văzându-mă nevoit să fac din nou apel la întrebarea domnului A. Cornea, căreia, mărturisesc, nu i-am găsit încă un răspuns: „Cum poți fi conservator într-o Românie în care mai totul trebuie schimbat?”