de Artiom Radu
Într-o vreme a locvacităţii excesive, a vorbi, a-ți da cu părerea, a epuiza un subiect au devenit preocupări fireşti. Vorbim despre orice. Fie că avem ceva de spus, fie că nu. Fie că am iubit vreodată sau nu, oricum vorbim cu lejeritate despre dragoste; poate n-am suferit niciodată cu adevărat, însă asta nu ne împiedică să lansăm cele mai curajoase idei despre suferință.
Totuși a vorbi despre închisori impune o anumită rezervă și un soi nedefinit de pietate. Ai putea oare să-ți îngădui? Te-ar crede cineva? Gratiile văzute în filme sau poate prin penitenciarele devenite între timp muzee te îndreptățesc s-o faci? Cât din durerea închisă-n fier și geamătul surd potolit de sudalme a ajuns până la tine? Ai putea să discerni între penitenţa vinovatului și agonia mocnindă a celui nevinovat și nedreptățit? A celui închis ca să rămână închis și a celui închis ca să tacă? Voi n-aţi fost cu noi în celule [1] – ar avea poate să ne reproşeze dojenitor cei pentru care închisoarea a fost o realitate.
A vorbi onest despre închisoare, netrecând prin vreuna, nu se poate decât prin abstracţiune. Logica tradiţională ne sugerează o definiţie: restrângerea temporară sau definitivă a libertăţii. Pare totuşi prea facil să limităm ideea de închisoare la o simplă privaţiune, la o claustrare. În fond, cu toţii ne-am dori uneori să părăsim anodinul cotidian şi să ne regăsim într-un spaţiu închis, intim, aproape protector. Aşa încât, printr-un compromis suprauman de solitudine, uşa mereu închisă a teminiţei poate fi tolerată. Însă, scria Stendhal, „cel mai rău lucru la puşcărie e că nu poţi încuia tu uşa”. Anume acest sentiment al neputinţei inexorabile de a-ţi controla izolarea, de a te şti stăpân pe propriul timp, propria intimitate, propriile gânduri şi dureri pare a fi cel care subjugă şi copleşeşte în temniţă. Celula nu macină prin uşa care e închisă, ci prin faptul că ştii că n-ai închis-o tu şi nici nu ai mai putea s-o închizi singur. Nu absenţa libertăţii este întru totul problema, ci mai degrabă apăsătorul sentiment că nu-ţi poţi controla în niciun fel libertatea.
Negreşit, dincolo de a fi o astfel de manifestare punitivă, o certificare a culpei, închisoarea capătă deseori un caracter de martiriu. Suferi, benevol sau nu, pentru convingerile tale, ideile tale şi pentru omeneasca pornire de a ţi le face auzite. Suferi mai ales fiindcă idealul în care crezi şi care ţi-i reazem ajunge să-ţi fie înstrăinat, iar tu însuţi persecutat pentru demnitatea de a crede în el până la capăt.
Acest aspect impune ideii de închisoare, dincolo de alura sordidă şi grotească, o anumită tentă de nobleţe. Vina de a nu abdica de la propriile principii, de a prefera închisoarea unei altfel de abdicări şi de a îndura poveri nemeritate stă sub cupola unui anumit dram de romantism, de distincţie. Dincolo însă de aceste aparenţe, realitatea închisorii e la fel de dură şi impersonală. Într-adevăr, poate e cu atât mai dură şi impersonală cu cât ştii şi devii conştient pe zi ce trece că duci pe umeri o cruce neîntemeiat de grea.
Aşa se face că între a fi întemniţat pentru o crimă şi a fi întemniţat pentru un ideal există o diferenţă abia perceptibilă din exterior. În ambele cazuri condamnarea vine ca o consecinţă directă a unor acţiuni considerate ilicite. Diferenţa, colosală în esenţă, vizează cadrul valoric general-uman la care ne raportăm, am zice cadrul dreptului natural. La nivelul dreptului pozitiv, muabil, emis de autoritatea statală, crima nu interesează decât din punct de vedere formal. În acest cadru nu există nicio diferenţă de fond între un ucigaş şi o persoană care se exprimă liber, presupunând că ambele acţiuni sunt calificate drept crime. Idealul, devenit între timp acţiune criminală şi subversivă, rămâne totuşi ideal în cadrul dreptului raţional, iar cel condamnat îl poartă cu el în închisoare cu înalta conştiinţă a acestui fapt. Fie că şi-a arborat idealul direct, ca un gest de frondă, ca un protest, fie indirect, continunând să-l cultive în pofida normei proaspăt instaurate, cel condamnat îşi asumă crima, deci idealul şi toate chinurile pedepsei.
Ar fi poate deplasat să sugerăm că bucuria amnistiei şi a reabilitării celui condamnat ar compensa cumva aceste suplicii. Recunoştinţa semenilor şi memoria posterităţii par efemere şi lipsite de sens. Ai prefera mai degrabă să taci decât să răvăşeşti răni vechi prin cuvinte care trivializează durerea.
Meritul cel mare rămâne însă conştiinţa unei lupte duse cu demnitate. Conștiința ta, unic resort al echităţii şi integrităţii, rămâne vie, curată. Nu te-ai raliat la ceva străin firii tale, nu ai acceptat nimic ce ţi-ar fi pătat cumva conştiinţa şi ai îndurat chinul ploilor care nu se mai termină tocmai pentru soarele pe care aveai să-l revezi cu aceiași ochi. Ochi în care niciodată nu s-a oglindit altceva decât propriul tău crez.
Aş crede că aceasta este marea victorie a sinelui. Iar o astfel de revelaţie, după ani grei de carceră, pare a fi unica fericire.
Coerciţia de a renunţa la propriile principii – iată un fapt căruia i-aş prefera închisoarea. Închisoarea ca moarte, închisoarea ca uitare, închisoarea ca evadare. Nu aş putea să mai cred în libertate odată ce nu aş merge prin ea după cum îmi dictează propria fire. Decât un simulacru de libertate, aleg de bunăvoie o închisoare adevărată.
Paradoxal, dar tocmai atunci când libertatea din afara puşcăriei nu mai e libertate deloc, iar tu, altădată integru, corect, independent de voinţe exterioare, nu mai ai altă alternativă decât să vegetezi sau să te laşi sub vremi, deci sub alte voinţe, libertatea dozată, sumbră a închisorii pare unica şansă.
N-aş putea să mă cred liber dacă mi s-ar spune în ce să cred, dacă mi s-ar pune graniţe în cuvânt, în pas. Aş prefera viaţa de bezne [2] unei răsturnări de valori, de morală, unei societăţi în care să mi se demonstreze ritos că doi plus doi fac cinci. Aş prefera toţi pereţii celulelor ca să scrijelesc cu piatră pe piatră adevăratul răspuns. Celula unei izolări asumate ar fi mai caldă decât lumea unei libertăţi impuse şi drămuite.
Libertatea ca ideal suprem – libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă; libertatea de a iubi, de a crede, libertatea de a pleca sau de a rămâne, libertatea de a vorbi şi a scrie până şi despre subiectele care îţi impun rezervă şi pietate. Libertatea care este sursă a toate – libertatea ca respect, intimitate, responsabilitate. Iar pentru certitudinea acestei personale şi inalienabile libertăţi închisoarea este cu siguranţă un preţ infim.
Căci, până la urmă, nu doare rânjetul de monstru, nu scârţâitul osului când frigul pătrunde [3], nu dor gleznele strivite de cătuşe, cât dor frământările de pe urmă ale celui ce-şi trăieşte viaţa în dezonoarea unei trădări. Cea mai cruntă dintre toate – trădarea de sine.
***
Şi poate nici în acest fel nu ne este îngăduit să vorbim despre închisori. Din confortul propriei odăi, cu ferestre largi, deschise spre soare, ce ne costă să fim idealişti? Noi n-am fost cu ei în celule, dar în admiraţia noastră vagă, parcă am vrea să credem că, dacă era să ne fi văzut şi noi libertatea ameninţată cu puşca, nu ne-am fi trădat-o.
1 Radu Gyr, Voi n-ați fost cu noi în celule
2 Ibidem
3 Ibidem
Artiom Radu este elev la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București
