de Silviu Costea
“Stăteam câte 42 de deţinuţi în 12 paturi. Asta se întâmpla în anul 1959, anul de maximă mortalitate din toata istoria Gherlei. Pentru că nu aveam ciorapi, un locotenent m-a oprit pe mine şi pe încă un deţinut şi ne-a spus: ‘Măi, vouă nu vă este milă de mine? Vreţi să ne arunce ăştia după gratii alături de voi? Dacă voi vă pierdeţi sănătatea aici? Haideţi să vă dau eu ciorapi’. Ne-a culcat pe burtă, ne-a pus să ne ridicăm picioarele de la genunchi în sus, cu tălpile apropiate. Se dădea în spate şi asa cum dai cu toporul când tai lemne, aşa dădea în picioare, cu un ciocan cu care se bătea în gratii”
“Pentru că eu nu am ţipat şi el obosise, mi-a mai tras încă 25 de lovituri, deci câte 25 în două tranşe, în interval de nici 20 de minute. Martorii îşi amintesc că 40 de zile m-am târăt în genunchi şi coate, pentru că nu puteam merge. Foarte mulţi sunt cei care au păţit ce am păţit eu” (RTV.net)
Aceste două citate îi aparțin lui Octavian Bjoza, fost deținut politic, închis în penitenciarul Gherla. Sunt mărturii cutremurătoare care șochează de obicei cititorii. Cu toate acestea, puțini sunt cei care reușesc să înțeleagă cu adevărat suferința și ororile suportate de deținuții regimului comunist din România. Oarecum paradoxal, pot să spun că, din fericire, acestea sunt cele mai oribile condiții pe care o persoană le poate suporta – o persoană care, în fapt, a făcut ceea ce s-a născut să facă: să gândească, iar apoi să vorbească. Din nefericire pentru aceștia, au plătit un preț nespus de scump pentru gândurile lor. Aici nu vorbim de simplul ‘confort’ al umilinței, ci vorbim de pură tortură fizică și psihică. În acele vremuri, după cum povestesc înșiși deținuții, întemnițații nu erau simplu privați de libertate: erau batjocoriți, loviți, tratați mai rău decât niște obiecte – scenarii ce astăzi ne îngrozesc, în condițiile în care reușim să prindem doar frânturi din ideea de suferință colosală pe care mulți inamici ai regimului, fie ei reali sau ireali, au îndurat-o timp de ani de zile pentru ca noi astăzi să ne bucurăm de libertatea pe care o considerăm realitatea ce ni se cuvine.
Cu toate acestea, și astăzi, în lipsa opresiunii unui regim totalitar, fiecare român are datoria de a dezvolta anumite principii, de a avea idei și de a le expune – astăzi avem o obligație pentru care au luptat, suferit și murit români, iar ignoranța pe care mulți o afișează față de acest trecut crud, dar adevărat, poate fi catalogată ca mai mult decât ‘lipsă de respect’. Astfel, probabil cel mai fundamental drept oferit cetățeanului într-o democrație este dreptul la liberă exprimare. Consider că acest principiu este cu mult mai important decât este perceput în acest moment, și că, din păcate, este tratat cu superficialitate. Cu toate acestea, dreptul care este totodată o îndatorire a omului modern nu poate fi discreditat în niciun fel. De asemenea, pentru acesta, aș fi pregătit în orice moment să îmi pierd libertatea.
Pentru mine, la fel ca pentru mulți alții, capacitatea de a îmi exprima coerent și organizat ideile este una dintre cele mai prețioase aptitudini, iar când aceasta întâlnește, după cum am spus, un drept și o obligație, se crează un simț puternic de ‘just’. Sunt de părere că adevăratul progres are loc nu doar prin idei geniale, spontane, ci mai degrabă prin dezbaterea diverselor idei. Cu toate acestea, în acest sens de-a lungul istoriei s-au format diverse exemple. Amintesc aici, prin comparație, cazul lui Jules Verne și cel al lui Galileo Galilei. Pe când primul, prin ideile sale extraordinare a reușit să câștige aprecierea contemporanilor săi, cel de-al doilea a sfârșit arestat, imaginea sa fiind denigrată în repetate rânduri. Amintesc aceste lucruri, având în vedere geniul lui Jules Verne manifestat prin anticiparea submarinelor și rachetelor, precum și capacitatea extraordinară a lui Galilei de a formula teorii despre fizică și astronomie în perioada renascentistă, teorii ce aveau să devină baza științelor moderne.
Cu aceste exemple puternice din istorie, în special cel al lui Galileo Galilei, acțiunile de opresiune ale unui regim par mai mult decât aberante. Spun acest lucru deoarece cred cu tărie că prin limitarea libertății omului de a comunica (și nu numai – se adaugă și tortura și presiunea psihică extraordinară) nu se rănește doar o ființă, nu se încalcă simple norme fundamentale, ci se împiedică buna funcționare a unei rotițe într-un mecanism imens de complex denumit ‘Omenire’. Cred cu tărie că, exact ca în cazul unui mecanism, Omenirea nu poate funcționa, adică nu poate evolua la potențialul maxim, atunci când până și o singură parte nu este lăsată să-și urmeze cursul. Mai mult, pentru a continua în virtutea metaforei, unele regimuri nu doar au oprit componente, ci le-au distrus cu totul.
Astfel, nu doar că am încredere în acest drept, nu doar că îl prețuiesc, ci trăiesc prin el. Pentru mine, inabilitatea de a-mi exprima ideile ar fi echivalentă cu privarea de libertate. Libertatea mea stă în cea mai mare parte în cuvinte, la fel ca în cazul celor mai mulți dintre noi. Astfel, mi-aș asuma orice risc pentru a gândi liber pentru că numai așa aș putea să îmi corectez greșelile și să învăț – indiferent ce vârstă aș avea.
Cu timpul, libertatea de exprimare, ca idee, a devenit din ce în ce mai accesibilă populației și a ajuns să fie percepută ca normalitate, însă nu înainte de a fi un ideal, idealul pentru care au luptat și au murit oameni (amintesc aici cea mai violentă Revoluție anticomunistă – România, 1989), pentru ca noi astăzi să putem gândi și simți liber, pentru ca noi să putem să scriem și să cântăm, să avem opinii și mijloace obiective de informare. Consider că este dreptul și totodată datoria noastră ca oameni și mai ales ca români să ne amintim istoria, să învățăm din greșeli și să prețuim tot ceea ce ne-a fost lăsat prin muncă și mai ales, prin sânge.
Silviu Costea este elev al Colegiului Național “Mihai Eminescu” din București
