De ce e statuia lui Cuza în Dealul Mitropoliei?

În fiecare an, pe 24 ianuarie, sărbătorim dubla alegere a domnitorului Al. I. Cuza. Figura domnitorului este repusă în discuție, inevitabil, cu fiecare aniversare a Micii Uniri. Domnia sa a fost, după cum se spune de obicei, una de maximă însemnătate pentru destinul noului stat proaspăt apărut pe harta Europei. Reformele sale, făcute cu sprijinul generației de revoluționari pasoptiști care se întorc din exil în urma înfrângerii pe care a suferit-o Rusia în Războiul Crimeei (1853-1856), au înscris România pe drumul modernizării și occidentalizării. De aceea, pentru a înțelege felul în care ne-am constituit ca societate modernă, nu este niciodată de prisos să ne reîntoarcem la momentul Cuza. În articolul de față mă voi referi la reformele religioase ale lui Cuza, esențiale pentru viitorul relațiilor dintre Stat și Biserică la noi.

Cea mai cunoscută dintre aceste reforme este fără îndoială cea referitoare la secularizarea averilor mănăstirești. Măsura viza în primul rând mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, administrate de greci și ale căror venituri ieșeau din țară. Un fapt deloc nesemnificativ, având în vedere că aproximativ 25% din suprafața agricolă a țării era deținută de aceste mănăstiri. După spusele lui Kogălniceanu măsura este luată „urmând exemplul dat de națiunele cele mari ale Europei¹”, dar scopul principal al ei era de fapt îndepărtarea influenței grecilor și consolidarea economică a noului stat.

Există apoi o serie de reforme mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin semnificative: slujbele religioase din bisericile din România se vor desfășura numai în limba română, se trece de la calendarul iulian la cel gregorian, actele civile, care până atunci aparțineau Bisericii, trec în seama primăriilor, veniturile preoților sunt asigurate de primării iar statul se obligă să îngrijească bisericile. Legea călugăriei prevede că personalul monahal va fi selectat prin intermediul Ministerului Cultelor, iar viața monahală va fi finanțată de stat. La sfârșitul lui 1864 se înființează autoritatea sinodală centrală, un prim pas spre declararea de mai târziu a autocefaliei BOR. O ultimă măsură importantă se referă la numirea de mitropoliți și episcopi care prevede că: „Mitropoliții și episcopii eparhioți ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberațiunii Consiliului de Miniștri²”.

După cum observăm, majoritatea măsurilor luate de Cuza în domeniul religios reduc autonomia Bisericii și conduc la o dependență mai mare a acesteia față de stat. Ele au fost văzute și ca o intervenție brutală a domnitorului în viața religioasă, fapt ce contravenea tradiției Bisericii Ortodoxe. Acesta este și motivul pentru care reformele lui Cuza au fost primite cu ostilitate de o mare parte a oamenilor Bisericii. Un caz cunoscut de opoziție este cel al Mitropolitului Moldovei Sofronie Miclescu care, din cauză că protestează față de măsurile domnitorului, este în primă instanță arestat, iar apoi scos cu forța la pensie. Patriarhul de la Constantinopol condamnă în două Sinoade patriarhale ingerința statului român în problemele Bisericii. În fața acestor condamnări Cuza face apel la independența Bisericii autohtone și, în numele acesteia, refuză „amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, a oricărei Biserici străine sau al oricărui șef bisericesc străin³”.

În ciuda împotrivirilor, au existat și adepți ecleziastici ai reformelor lui Cuza. Printre aceștia se numără Mechisedec Ștefănescu, supranumit și „călugărul liberal”, tocmai din cauza deschiderii sale ciudate către reformele laice. Mai târziu, va fi răsplătit de domn, devenind episcop „necanonic”, tocmai din cauză că numirea sa nu respecta tradiția Bisericii. Spre sfârșitul vieții însă și Melchisedec își va reevalua poziția și se va referi la secularizarea lui Cuza ca la un „odios act de spoliere [prin care Biserica] a devenit săracă materialicește, politicește, sclavă unor miniștri de Culte⁴”.

Dacă în epocă reformele lui Cuza au fost deci privite în general cu potrivnicie de oamenii bisericii, nu același lucru se va întâmpla însă și mai târziu, în secolul XX. Putem lua ca exemplu poziția marelui istoric N. Iorga și reacțiile față de discursul său. Iorga, un critic vehement al pașoptismului românesc, consideră că generația lui Cuza este responsabilă pentru decăderea vieții religioase în România, o dată cu avansul modernității. O serie de oameni ai Bisericii vor da replici acestei luări de poziție a lui Iorga, prin care demonstrează binefacerile de care s-a bucurat Biserica în urma reformelor lui Cuza⁵. Același punct de vedere îl are azi și Mircea Păcurariu, istoricul „oficial” al BOR, care concluzionează categoric: „Legile bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind cerute se înseși schimbările petrecute în viața țării”; „Alexandru Ioan Cuza avea cele mai bune sentimente față de Biserică și dorea sincer propășirea ei.”; sau „secularizarea averilor mănăstirești se înscrie printre marile sale înfăptuiri, fiind un act de deosebită însemnătate națională și socială cu urmări binefăcătoare și pentru Biserică, dar mai ales pentru țară și cetățenii ei⁶”.

Iată cum ajungem de la „odiosul act de spoliere” la „un act de deosebită însemnătate națională și socială”! Această schimbare de perspectivă din partea oamenilor Bisericii, aparent surprinzătoare, se explică prin faptul secularizarea și reformele religioase ale lui Cuza nu au dus, precum în Occident, la o separare între Biserică și Stat ci, dimpotrivă, la o legătură mai strânsă a acestora. Biserica își declară autocefalia și se organizează după modelul statului național. Funcționarea ei depinde de bugetul statului. Ea însăși caută să se legitimeze în spațiul public făcând apel la rolul esențial pe care l-a avut creștinismul ortodox pentru formarea poporului român. Istoriografia „oficială” a Bisericii alimentează din plin ideologia națională a statului în secolele XIX și XX. Cu alte cuvinte Biserica este adepta alianței strânse și a simbiozei cu politicul, reprezentat de statul național.

Dacă vedem lucrurile din această perspectivă atunci putem înțelege de ce, în 2004 statuia lui Cuza a fost dezvelită pe Dealul Mitropoliei, cu binecuvântarea înalților ierarhi ai BOR. Ea nu este decât simbolul alianței moderne dintre Biserică și Stat, ale cărei baze au fost puse reformele domnitorului.

P. S. Există și reacții de protest față de amplasarea respectivei statui pe Dealul Mitropoliei. Este vorba de un articol nesemnat, apărut pe creștinortodox.ro, și de un alt articol îmbibat de retorică legionaroidă în revista AXA.