Săptămâna trecută au fost făcute publice rezultatele definitive ale examenului de BAC, iar acum tinerii absolvenți se află în febra înscrierilor la Universități. Conform cifrelor oficiale, aproximativ 68% dintre cei care au susținut examenul de Bacalaureat au reușit să îl și treacă, cifră care ne situează în tendința de „stabilizare” a acestui rezultat, după „crash-ul” suferit în 2011, când a fost introdusă supravegherea cu camera video a examenului și când rata de promovabilitate a fost de doar 45%. În cifre absolute, 88.000 de elevi au luat bacalaureatul din cei 137.000 de elevi înscriși. Raportat la numărul total al elevilor înscriși în clasele terminale, în anul școlar 2015-2016, care a fost de aproximativ 172.000, rata reală de promovabilitate pentru examenul de Bacalaureat este de aproximativ 50%. Mai multe detalii, aici.
Acestea sunt cifre și statistici seci, care la o primă vedere nu ne spun prea multe. De aceea ele au nevoie de interpretare. Iar pentru a o face, ar trebui să discutăm despre rolul educației în societatea actuală. Am auzit de infinite ori repetat faptul că în România educația și sănătatea trebuie să fie priorități naționale, lucru care, evident, nu a fost niciodată pus în practică. Dar atunci de unde această idee a „priorității naționale” repetată de politicieni, lideri de opinie, sindicaliști etc.? Ideea este preluată, tot într-o manieră mimetică, din afară, unde „societatea bazată pe cunoaștere” și „dezvoltarea durabilă” sunt concepte strategice care vor să ducă Europa mai departe. Iar, din acest punct de vedere, strategia Europa 2020, la care și România a aderat, este relevantă. Ea prevede 3 lucruri esențiale legate de educație și cercetare în Europa:
1) până în 2020, 3% din PIB-ul statelor UE să fie alocat pentru cercetarea științifică;
2) abandonul școlar să fie redus sub cota de 10%;
3) 40% din populația cu vârsta între 30 și 34 de ani să aibă studii superioare.
Deocamdată România, unde cercetarea primește 0,5% din PIB, rata abandonului școlar este de aproximativ 20% și procentul populației cu studii superioare este în jur de 22% (pentru categoria respectivă de vârstă) este departe de acești indicatori. Însă, dacă aceste ținte vor fi luate în serios, o ameliorare a situației este cu siguranță posibilă până în 2020.
Până în momentul de față, legat de educație, am auzit cel mai frecvent repetându-se că în România nu mai există meseriași, pentru că școlile profesionale au fost desființate, că învățământul românesc a suferit o degradare generală și că universitățile din România sunt simple „fabrici de diplome” (acest discurs a fost exploziv de-a dreptul în perioada mandatului lui Funeriu). Desigur că afirmațiile de mai sus sunt parțial adevărate, însă un astfel de discurs nu rezolvă mare lucru, pentru că, perspectiva din care se raportează la problematica educației este în parte eronată și, implicit, nu poate găsi soluțiile potrivite. Întâmplător, am citit recent un articol în care perspectiva proiectată asupra educației era diferită și mult mai potrivită, din punctul meu de vedere. Iată pe scurt câteva din ideile prezentate în articol:
- România este țara cu cel mai scăzut număr de persoane din populația activă (până la 54 de ani) care au absolvit studii superioare: 18% față de 31% media UE.
- În medie, în Europa, un absolvent cu studii superioare câștigă cu 50% mai mult față de un absolvent de studii medii. Deci studiile superioare sunt, finalmente, benefice atât pentru cei care le absolvă, cât și pentru societate per ansamblu (venituri, inovație, PIB etc. mai mari).
- În România, 18% din angajați au studii superioare, 57% au terminat liceul sau o școală profesională, iar 17% au terminat doar 8 clase. După cum putem observa, procentul angajaților cu studii superioare este foarte apropiat de cel al muncitorilor necalificați!
- Contrar opiniei dominante, absolvenții de școli profesionale își găsesc mai greu de lucru, comparativ cu cei care au făcut o facultate: 7,5% dintre cei care au făcut o școală profesională sunt șomeri, comparativ cu 6,5% șomeri cu studii superioare.
După cum putem observa, concluzia care se degajă din articol ne spune că studiile superioare sunt, în general, mai avantajoase pentru societate. Din acest punct de vedere România stă destul de prost comparativ cu restul țărilor europene unde există un procent semnificativ mai mare de angajați cu studii superioare (până și Bulgaria stă mult mai bine la acest capitol!). În schimb, în perioada ultimilor ani, discursul public de la noi (ca să nu mai vorbim de politicile publice!) nu a fost deloc orientat spre creșterea numărului de absolvenți cu studii superioare, ba dimpotrivă, a transformat în conștiința publică universitățile românești în simple „fabrici de diplome”! De unde vine o asemenea neconcordanță între senzația unei inflații de studii superioare și existența, în mod real, a unei situații destul de precare a României, dacă privim lucrurile din punct de vedere comparativ? A fost problema „inflației de studenți” corect identificată sau riscăm să ne aflăm aici pe o pistă falsă?
În primul rând, cred că problema reală a României post-decembriste constă într-o discrepanță frapantă între piața muncii și evoluția sistemului de învățământ superior. Despre acest lucru se vorbește destul de rar, însă el a fost clar subliniat în raportul recent al Curții de Conturi a României, referitor la performanța sistemului de învățământ superior. Iată un grafic din acest raport care ne prezintă evoluția numărului de studenți în România după 1989:
După cum putem observa din graficul de mai sus, în România numărul de studenți a crescut într-un ritm accelerat până în 2007, când s-a ajuns la un număr de peste 900.000 de studenți înmatriculați, după care a scăzut într-un ritm la fel de rapid, ajungându-se în anul 2013 la o cifră de 433.000 de studenți, o înjumătățire practic a efectivelor în doar 5 ani! Evident că o astfel de evoluție este nemaiîtâlnită în alte țări europene! Însă, situația devine aproape suprarealistă, în momentul în care comparăm evoluția numărului de studenți cu evoluția PIB-ului și cu evoluția ratei de ocupare a forței de muncă în toată această perioadă. Iată datele:
Se poate lesne observa că ascensiunea bruscă a numărului de studenți nu are absolut nici o legătură cu evoluția PIB-ului și nici cu evoluția ratei de ocupare a forței de muncă. Ba, dimpotrivă! În timp ce numărul studenților crește de peste 4 ori din 1990 până în 2007, PIB-ul crește cu puțin peste 25%, iar rata de ocupare a forței de muncă scade, de la 82% în 1990, la 63% în 2007! Așadar, nu numai că nu există o corelație pozitivă, între studii și rata de ocupare, ci raportul este de fapt invers proporțional! Iar situația nu se schimbă nici după criza economică din 2010, având în vedere că, dacă în 2009 rata de activitate a populației cu studii superioare era de 90%, în 2013 această rată a scăzut la 87% (iar cea generală ajunge la 60%). Categoria cea mai vulnerabilă din acest punct de vedere au fost tinerii de până în 25 de ani cu studii superioare, a căror rată de activitate a scăzut de la 78% în 2009, la doar 56% în 2013! Este evident că tinerii au fost cei mai vulnerabili în fața crizei economice, după cum este la fel de evident, din cele câteva date prezentate mai sus, că în România nu a existat în toată această perioadă absolut nici o corelație între evoluția numărului absolvenților de studii superioare și evoluția pieței forței muncă.
Este foarte probabil ca la această lipsă de corelație să fi contribuit și procesul de dezindustrializare prin care România a trecut din 1989 încoace. În contextul în care multe întreprinderi care funcționau în 1989 au falimentat sau au fost închise, munca tehnică înalt calificată și-a pierdut căutarea și mare parte din diplomele tehnice au devenit inutile. Astfel a avut loc o reorientare masivă către specializările economice și juridice, aceste diplome fiind văzute probabil de absolvenți ca un soi de factotum. Din acest motiv, în anul 2008, s-a ajuns ca peste 50% dintre studenții români să studieze una din cele două specializări, situație care, din nou, nu se mai întâlnește în nici o altă țară europeană! Putem bănui destul de ușor că o bună parte din acele diplome nu și-au găsit utilitatea pe piața muncii.
Finalmente, consider că toate cele prezentate mai sus, trebuie corelate și cu politica dusă de statul român de promovare a mâinii de lucru ieftine drept avantaj comparativ a economiei românești în fața altor economii. Acest fapt a avut mai multe consecințe. În primul rând, companiile străine care au investit în România au fost interesate în mare măsură de această mână de lucru ieftină și slab calificată, mizând pe reducerea costurilor lor de producție. Aici au fost transplantate operațiuni ale marilor corporații care nu necesitau o calificare ridicată și care puteau fi efectuate cu costuri minime. O astfel de politică nu a stimulat deloc învățământul superior, deoarece calificările obținute în universități nu erau solicitate pe piața muncii. În condițiile liberalizării, piața studiilor universitare a început să funcționeze după propriile reguli, fără nici o legătură cu piața forței de muncă, fapt care a condus la discrepanța dintre cele două. De asemenea, în aceste condiții, capitalul activ în economia românească nu a fost deloc interesat de investiții în învățământul superior sau în cercetare. Faptul că rata investițiilor private în cercetare în România se situează în jurul a 23%, în condițiile în care media europeană depășește 50%, este relevant din acest punct de vedere. Capitalul privat din România nu este interesat de cercetare și inovație. Și, în cele din urmă, efectul negativ pe termen lung, poate cel mai profund al acestui tip de politică, este hemoragia de resurse umane și de inteligență. Doar în ultimele 3 luni de zile, peste 90.000 de români și-au exprimat dorința de a pleca la muncă în afara țării. Dintre aceștia, o treime reprezintă tineri cu vârste între 25 și 35 de ani, o bună parte dintre ei cu studii superioare. Motivația majorității celor aflați în această situație sunt salariile mici din România, preferând să presteze în străinătate munci necalificate pentru salarii mai mari. Pierderile pentru economia românească, estimate de Ziarul Financiar, doar pentru cei 90.000 de emigranți, se ridică la cca. 1 miliard de euro. Desigur, dacă la această sumă adăugăm și investiția făcută din resurse publice pentru educația persoanelor respective, pierderile reale sunt mult mai ridicate! Cu o astfel de politică a salariilor mici societatea românească intră într-o spirală în care capitalul investit în economie nu este interesat să producă plus-valoare, iar investițiile făcute de stat în educație produc ulterior plus-valoare, prin intermediul emigrației, pentru societățile dezvoltate. Riscul este intrarea într-o spirală a sub-dezvoltării.
Deci, dacă luăm în considerare toate cele spuse până acum, putem concluziona că problema reală a societății românești nu este „inflația de diplome”, ci oferta precară a pieței forței de muncă și totala inadecvare dintre studiile superioare și această piață. Inflația de diplome este, dacă vreți, un efect optic ce apare la intersecția dintre lumea universitară și piața muncii.
Este posibil așadar, date fiind aceste condiții, ca în România învățământul superior să crească, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, astfel încât România să se apropie măcar de ținta asumată prin strategia Europa 2020? Este posibil ca învățământul superior și cercetarea să devină motoare ale inovației și creșterii economice? Deși poate părea că aceste întrebări țintesc prea sus, în fapt, fără măsuri în acest sens, România riscă să nu aibă alte șanse de dezvoltare. Cu toate acestea, lucrurile pot să evolueze în direcția dorită, doar în anumite condiții. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de câteva direcții strategice asumate, iar educația să devină realmente o prioritate trans-partinică, pentru că altfel românii își vor fura în continuare căciula unii altora!
În primul rând, este nevoie de reducerea ratei de abandon școlar, de creșterea accesului la educație pentru elevii din medii defavorizate și de creșterea generală a calității învățământului în mediul pre-universitar. Calitatea învățământului universitar nu poate crește dacă nivelul de la care pleacă este scăzut și dacă nu crește și baza de recrutare (prin oferirea de șanse celor din medii defavorizate). Având în vedere că acum există fonduri europene alocate special acestui scop, rămâne să evaluăm în 2020 care a fost eficiența utilizării lor și dacă statul român își va atinge ținta asumată, de reducere a abandonului școlar la 11%. Dacă nu se va întâmpla, ar fi bine să avem și responsabili!
Apoi, este nevoie de intervenții care să armonizeze studiile superioare cu piața muncii și de crearea unor legături între mediul universitar și mediul economic. În acest scop, statul ar putea acorda sprijin financiar pentru anumite companii care se decid să investească și în domeniul cercetării în România. Subvențiile de la stat, care oricum se acordă companiilor străine, pot fi direcționate prioritar pentru stimularea producției și cercetării pe plan local. De asemenea pot fi utilizate fonduri europene, spre exemplu, pentru universități care creează parcuri tehnologice sau pentru cele care realizează parteneriate cu parcuri tehnologice existente. Și, nu în ultimul rând, trebuie oprită emigrația oamenilor pregătiți și foarte bine pregătiți, deoarece aici societatea românească pierde, nu doar o dată, ci de două ori. Domeniul medicinei este doar cel mai cunoscut aflat în această situație. În afară de medicină pot fi identificate și alte domenii vulnerabile din acest punct de vedere (de altfel și Curtea de Conturi recomandă acest lucru) și acționat punctual în fiecare situație.
Poate că astfel de idei par unora îndepărtate de realitate. Dacă este așa, trebuie să ne gândim că astfel de idei ghidează de fapt planurile spre care țările europene tind în general. Și dacă aceste planuri vor rămâne în continuare îndepărtate de realitatea noastră, atunci discursurile politicienilor care își propun să recupereze decalajele economice și sociale sunt mult mai iluzorii și mult mai rupte de realitate! Dacă nu va exista un efort pentru astfel de idei să prindă realitate, atunci ne vom lupta în continuare cu supraviețuirea. E drept că istoria ne-a antrenat destul de bine pentru asta!
