Cine a fost în Piața Universității în primele zile ale protestelor împotriva exploatării de la Roșia Montană, a putut observa un fenomen curios la prima vedere : erau adunați la un loc, în numele aceleiași cauze, oameni care aveau pancarte cu „Jos capitalismul”, „Nu vrem capitalism sălbatic” etc., dar și „România grădina Maicii Domnului” sau „Monarhia Salvează România”. Nu lipseau nici steaguri tricolore cu lupul dacilor, oameni îmbrăcați în costume naționale, preoți, dar și tineri urbani, rastafari, hipioți, hipsteri etc. Amestecul policrom al participanților trimitea în mod explicit spre mai multe orientări culturale, ideologice, stiluri de viață și opțiuni personale, dintre cele mai diverse, chiar incompatibile între ele. Și, într-adevăr, o adunare atât de eclectică nu a mai fost văzută până acum la nici o mișcare socială sau de stradă din România post-decembristă. Odată observat, acest fapt a fost repede folosit de unii pentru a pune etichete în scopul discreditării mișcării : e vorba de „eco-hipstero-anarhisto-legionaro-naționaliști”, care au ajuns laolaltă, din cauza naivității sau a dezorientării care domnește în capetele lor. De cealaltă parte, s-a născut discursul care încerca să păstreze mișcarea într-o totală neutralitate ideologică și politică : este protestul societății civile împotriva ineficienței și corupției actualei clase politice. Fără implicare politică. Această neutralitate a fost întotdeauna susținută de către reprezentanți ai Pieții, poate tocmai pentru a putea ține laolaltă orientări care, luate ca atare, erau evident divergente.
În ciuda aparentei neutralități a acestor proteste care s-ar fi dorit, la modul ideal, „apolitice”, disensiunile au apărut în mod inevitabil: un anti-capitalist a fost lovit la un moment dat cu pumnul, se pare, de către un naționalist participant anterior la un miting pro-Basarabia (au circulat atunci poze pe facebook). În momentul în care au început și protestele de la Pungești, cei din București au solidarizat, iar mulțimea a plecat în marș spre Arcul de Trimf. Aici se intonează o rugăciune cu voce tare, dar, din cealaltă partea mulțimii se aud huiduieli. Au existat de asemenea și dispute în spațiul virtual. O parte a „societății civile creștine” a căzut de acord asupra faptului că trebuie „sa preia si sa indrepte pe calea cea buna manifestatia stimulata cu mijloace si tehnici profesioniste de agentii Ungariei”. Adică, noi patrioții, trebuie să preluăm inițiativa în cazul acestor mișcări confiscate de „agenții lui Soroș”. Și din partea cealaltă a baricadei au apărut reacții: criticii cei mai radicali ai capitalismului din spațiul autohton anunță că nu vor mai merge în Piață pentru că evenimentele de acolo virează într-un mod primejdios „spre naționalism, extremism de dreapta și militantism religios”, totul cu sprijinul vădit al oamenilor de la portavoce. Că acest conflict, inerent încă de la începutul protestelor, a ajuns în cele din urmă unul explicit, nu e de mirare. Nu numai că agendele diferitelor părți implicate sunt divergente, dar de multe ori au existat conflicte explicite între ele (vezi cazul cu filmul de la MȚR). Acest fapt face cu atât mai dificilă o coagulare politică a energiei acestor proteste.
Dar acestea sunt efecte pe care le putem observa cu ochiul liber. Întrebare ar fi: cum au ajuns aceste orientări, care în principiu au revendicări opuse, să lupte pentru aceeași cauză? Este rodul întâmplării, sau pot fi găsite anumite motive care le-au adus împreună?
Pentru a răspunde unor astfel de întrebări, voi face o trimitere în trecut, mai precis la o carte publicată în 1909 de Garabet Ibrăileanu și intitulată Spiritul critic în cultura românească. Este o carte despre ideologiile României moderne, care s-au manifestat pe scenă până la momentul respectiv.
Ibrăileanu constată faptul că civilizația română modernă s-a dezvoltat în marginea Europei, prin împrumutul masiv al elementelor de cultură și civilizație din Occident. În acest context apare spiritul critic care are rolul de a discerne și asimila elementele împrumutate din afară: „Poporul influențat poate asimila cultura, ori în mod pasiv, adică la întâmplare, fără alegere, fără critică, ori criticând, cernând elementele culturii străine pentru a-și însuși numai ceea ce-i trebuie și tocmai ceea ce-i trebuie pentru dezvoltarea propriilor sale bogății, energii, capacități și aplecări.[1]” Titu Maiorescu, prin celebra sa teorie a formelor fără fond, a contribuit în mod decisiv la edificarea spiritului critic autohton. Iar G. Ibrăileanu ne enumeră câțiva reprezentanți, printre care îi așează pe Eminescu, Caragiale și pe socialiști, ca reprezentanți de vârf ai criticii sociale radicale. Iată deci că Ibrăileanu îi trece în aceeași tabără a culturii critice atât pe „reacționarii” Eminescu și Caragiale, cât și pe progresiștii socialiști.
Desigur, alăturarea lor nu este întâmplătoare, iar criteriul lui Ibrăileanu este unul precis: atât Eminescu cât și socialiștii critică disfuncțiile sociale produse de modernizarea societății românești, în urma intrării acesteia în sfera de influență a capitalului apusean și a civilizației occidentale. Romanticul Eminescu critică modernitatea privind cu nostalgie spre trecut și proictând utopic echilibrul organic al societății tradiționale care ar trebui păstrată. Modernizarea, cu disfuncțiile ei, este văzută în mare parte ca efect al elementelor alogene (evrei, greci etc.) care acționează ca agenți ai modernizării. De aici și naționalismul și xenofobia lui Eminescu, care pledează pentru înlăturarea influenței străinilor din societate și revenirea la tradițiile medievale românești.
Pe de altă parte, și socialiștii critică disfuncțiile pe care le produce capitalismul într-o societate agrară, însă nu privind spre trecut ca Eminescu ci, folosind cadrele teoretice ale marxismului și proiectând rezolvarea tuturor anomaliilor în viitorul unei societăți socialiste. Pentru socialiști, modernizarea impusă unei societăți în mare parte feudale nu face decât să agraveze dependența majorității populației de marii proprietari, producând fenomenul neoiobăgiei.
Iată deci și pe naționalistul Eminescu și pe progresiștii socialiști criticând și unii și alții neajunsurile pe care modernizarea le produce în societatea românească. Dacă privim din acestă perspectivă protestele din ultima perioadă, putem înțelege alăturarea naționaliștilor și a anti-capitaliștilor care luptă împreună pentru o cauză comună. Naționaliștii văd în afacerea Rosia Montană agresiunea din partea unor companii străine care vin să ne exploateze resursele lăsând pagubele în seama noastră. Anti-capitaliștii văd acțiunea capitalului global care este hotărât să facă profit indiferent de costurile secundare. Și unii și alții protestează împotriva unei clase corupte pe care o consideră trădătoarea interesului național și agent al capitalului străin. Alianța lor are un sens, dar ea este valabilă doar în măsura în care sunt de aceeași parte a baricadei protestului. Dacă s-ar urmări transformarea protestelor într-o mișcare constructivă, atunci incompatibilitatea devine una evidentă.
