Dialectica Luminilor este o carte scrisă la patru mâini. De fapt este rodul unor discuții îndelungate purtate de doi reprezentanți de vârf ai Școlii de la Frankfurt, Theodor Adorno și Max Horkheimer, după ce Institutul de Cercetări Sociale a fost închis de regimul hitlerist și mutat la Universitatea din Colorado, New York, SUA. Reflecția celor doi se desfășoară în contextul unei presiuni imperative a istoriei: având în vedere instaurarea la putere a regimului lui Hitler în Germania, adeziunea maselor la regim și începutul celui de-al Doilea Război Mondial, câteva răspunsuri sunt necesare. Care sunt mecanismele care au adus la putere un asemenea regim? Ce anume ne poate face să înțelegem adeziunea maselor la ideologia fascistă, care capătă formele unei nebunii colective?
Cei doi caută să ofere răspunsuri la astfel de întrebări pornind de la proiectul raționalist al iluminismului, care schimbă mai întâi fața Europei occidentale iar, apoi, a întregii lumi. Având ca punct de plecare optimismul rațiunii Luminilor și urmând un proces dialectic înscris in nuce în acest proiect ajungem să înțelegem câteva aspecte esențiale ale lumii contemporane: dominația tehnicii, a economicului și a ideologiei.
În sensul luminilor, gândirea constă în producția unei ordini unitare, științifice. Legile logicii sunt cele care stabilesc relațiile în interiorul acestei ordini, de unde apare și ideea de sistem, iar rațiunea furnizează unitatea întregului sistem. Rațiunea iluministă este intim legată de tendința omului de dominație asupra naturii. Prin intermediul științei moderne, produs al rațiunii iluministe, natura este dominată și pusă la dispoziția omului. În acest proces prin care rațiunea se înstăpânește asupra naturii, dimensiunea irațională este strict controlată sau eliminată. Mitul, expresia prin excelență a iraționalului, reprezintă iluziile unei istorii pe care omenirea a depășit-o demult. Rațiunea este cea care trebuie să demaște această înșelătorie și să elimine orice posibilă influență actuală a mitului.
Conflictul dintre mit și rațiune este descifrat, în cheie simbolică, încă din Odiseea lui Homer, unde, proba la care este supus Ulise de către sirene este văzută ca o ilustrare a raportului dintre rațiune, mit și dominația prin muncă. Ulise rezistă chemării irezistibile a sirenelor legându-se de catarg. În același timp, vâslașilor le sunt astupate urechile, pentru a nu auzi nimic și a putea vâsli în continuare. Prin aceste gesturi, Ulise se domină pe sine, învingându-și tentația căreia în mod normal nu i-ar putea rezista și, în același timp, îi domină pe vâslașii ale căror urechi astupate nu sunt nici măcar supuse tentației. Ulise este asemenea agentului rațional modern, care are succes doar pentru că acționează conform unor imperative dinainte stabilite, fără a ceda unor tentații conjuncturale, iar vâslașii sunt muncitorii care susțin sistemul, acceptând de la bun început rolul de dominați (salariați) care-i ferește de riscuri și tentații. Dacă civilizația se construiește prin organizare și dominare, atunci textul Homer, apărut în zorii civilizației europene, este citit ca un text întemeietor.
Mișcarea dialectică apare în momentul în care, de dragul dominației asupra naturii și asupra celorlalți, Sinele individual ajunge să renege natura din om (irațională) ca fiind o parte a sa. Tocmai prin această renegare a iraționalului mitul ajunge să prolifereze. Prin renegarea naturii va fi perturbat atât scopul inițial, dat de dominația asupra naturii, dar și scopul major, care este scopul propriei vieți. În momentul în care omul se desprinde de conștiința Sinelui ca natură, se anulează toate scopurile pentru care trăiește, iar mijloacele ajung să devină scopuri.
În epoca modernă, acest proces a fost întârziat de morala kantiană care dorea să ofere un scop justificat rațional pentru viața fiecărui individ. Însă în momentul în care, prin proliferarea tehnicii și a dominației economice prin intermediul științei și tehnicii, rațiunea se transformă într-un simplu instrument al acestui dispozitiv, scopul vieții individului devine adaptarea la sistem. Succesul propriei vieți se măsoară, ca o consecință a acestei adaptări, în venituri, o poziție socială bună și respectul celorlalți, iar eșecul prin marginalizare și precaritate materială. Adaptarea la sistem cu orice preț devine noul imperativ. Dimensiunea irațională a acestui imperativ iese la iveală în momentul în care se constată că opțiunile individului sunt practic inexistente, deoarece singura condiție pentru realizare este identificarea cu sistemul.
Prăpastie dintre general și particular, pe care Kant o depășește punct de vedere metafizic prin postulatul unei rațiuni subiective care este potențial obiectivă, este șters în societatea contemporană cu ajutorul culturii de masă care pregătește integrarea individului în organizarea totală. Primii critici ai modernității, care se temeau că prin pierderea influenței pe care religia o are asupra societății există riscul ca societatea să-și piardă coeziunea și să decadă într-un haos, ar fi surprinși să afle că uniformizarea și omogenizarea culturală pe care a produs-o modernitatea este cu mult mai amplă decât a reușit orice tradiție religioasă înainte. Întregul sistem mass-media (publicații, filme, radio, iar mai nou televiziunea) ajunge să lucreze după aceleași tipare, pentru simplul fapt că activitatea sa este dictată în primul rând de imperativul sistemului economic. Bunurile artistice se transformă în mărfuri care sunt oferite pe piață unor consumatori. În aceste condiții, legile pieței sunt cele care dictează. Criteriile esențiale pentru cei care evaluează produsele artistice și culturale nu mai sunt cele stilistice, ci ele țin de interesele sistemului în care cel care evaluează este implicat. În felul acesta se ajunge la o repetiție a identicului ușor lizibilă, spre exemplu, în producția cinematografică de masă. Prin intermediul culturii de masă, populații largi sunt înregimentate din punct de vedere mental, ele putând deveni cu ușurință obiectul manipulărilor de orice fel.
Procesul dialectic dintre rațiune și irațional, ce este o consecință a proiectului civilizator iluminist, poate oferi o explicație și nebuniei colective pe care a reprezentat-o ideologia fascistă. Dispozitivul științific este cel care contribuie la edificarea discursului ideologic, dar dimensiunea irațională, atâta vreme refulată, este cea care iese acum la suprafață, preluând inițiativa și lăsând o urmă de neșters asupra spiritului timpului. Masele, educate în spiritul culturii de masă, cu o puternică tendință mimetică imprimată de nevoia de autoconservare, sunt înregimentate cu ușurință și devin, în cele din urmă, victimele întregului scenariu.
Dacă ipoteza este valabilă în cazul fascismului, ea este cu siguranță valabilă și pentru cealaltă ideologie totalitară reprezentativă pentru secolul XX: comunismul. Și aici avem întregul discurs științific, o regie a maselor, chiar dacă de data asta, în locul raselor, cele care se confruntă sunt clasele. Dimensiunea irațională este și aici adânc prezentă, prin scenariul eshatologic pe care societatea comunistă îl oferă în speranța realizării unui paradis economic terestru. În felul acesta, totalitarismele secolului XX pot fi citite ca o expresie, la limită, a rațiunii triumfătoare, dar al cărei triumf îi aduce propria prăbușire.
Dacă ar fi să raportăm acest text la zilele noastre putem să vedem în el o critică a dominației economicului și a ideologiei consumeriste, unde consumul de bunuri materiale, care în mod normal este un mijloc, devine scop în sine. Iraționalul comportamentului consumatorilor poate fi observat azi în Mall-uri, care sunt adevăratele temple ale lumii noastre. Am ajuns aici după ce, trecând prin era ideologiilor politice, Luminile, întoarse împotriva lor înșile, s-au metamorfozat. Vom vedea ce mai urmează după ce lumea care ne-a gândit pe noi a intrat în crepuscul.
