Despre antiliberalismul liberalilor sau de ce nu avem clasă de mijloc

Domnul Andrei Cornea a publicat recent un articol despre deriva antiliberală a liberalilor români. Teza domniei sale este că electoralul țintă al PNL-ului în momentul de față este format din „perdanții aderării”, acea potențială clasă de mijloc al cărei elan a fost brusc curmat de irumperea neașteptată a crizei economice. Acești oameni sunt cei ale căror iluzii și speranțe de prosperitate au fost repede spulberate și, în cele din urmă, incapabili să înțeleagă realitatea crizei, au devenit „cinici și relativiști morali, […] nu se mai duc la vot” și ajung să privească cu „o satisfacție rea cum lucrurile merg tot mai rău.” PNL-ul a sesizat rapid schimbarea și, într-un exercițiu de cinism politic și ideologic, a exploatat demagogic dezamăgirile acestor oameni.

Este un lucru elementar că o democrație modernă se sprijină pe clasa de mijloc, formată din cetățeni cu un nivel cel puțin mediu de educație și cu venituri peste medie care să le permită o oarecare independență financiară. Această potențială clasă de mijloc, care ar fi trebuit să se dezvolte la noi și să ne conducă spre Europa, se situează undeva în jurul a 10 % din populație. E suficient să spunem că în țările cu care ne comparăm în mod constant (Germania sau SUA), clasa de mijloc cuprinde aproximativ 50 – 60 % din populație. În continuare aș dori să vorbesc despre cauzele care au condus, în evoluția noastră post-decembristă, la o pătură mijlocie atât de subțire. Cred că ele sunt legate de evoluția pe termen mediu și lung a societății, nefiind determinate în mod esențial de izbucnirea crizei economice.

Sincer, de fiecare dată când aud vorbindu-se despre clasa de mijloc, mă gândesc la considerațiile lui Eminescu asupra acestui subiect. Voi prezenta mai jos câteva dintre ele, grupate tematic:

1. Clasa de mijloc și partidele politice

„Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc bogată, cultă, o clasă de patricieni, de fabricanți, industriași, care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor, – la noi legea fundamentală nu înseamnă decât egalitatea pentru toți scribii de a ajunge la funcțiile cele mai înalte ale statului. De aceea partidele noastre nu se numesc conservatoare sau liberale, ci – oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziție. De acolo veșnica plângere că partidele de la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale…[1]”

Desigur, și azi se vorbește despre partidele politice în aceeași termeni. Ele sunt văzute mai degrabă ca grupări de interese, nestructurate ideologic și al căror principal scop este accesul la resursele statului. Adică exact partide de „interese personale”! Să aibă asta legătură cu existența unei firave clase mijlocii? Și azi se vorbește despre „scribii” din aparatul de stat, adică despre aparatul funcționăresc supra-dimensionat, celebrul „om gras din cârca omului slab”! Paralelism perfect!

2. Clasa de mijloc și activitatea economică

„Franțuzul ia o bucată de metal în 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc și el ți-o trimite înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceeași oca 20 de franci; […] Ai vândut ocaua de lână cu un franc, pe care-l ai în mână și-l poți da iar, dar ea, când ți-a venit înapoi, te ține nu unul, ci 20 de franci. Cu ce-mplinești cusurul de la unul până la 20 de franci, de unde mai iei încă 19? Neapărat că din alte producte și nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă și spor puțin. […] De acolo vine că țăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux, comandat din străinătate.[2]”

De ce există în Franța o clasă de mijloc? Răspunsul: pentru că există o industrie care prelucrează materiile prime pe care le cumpără ieftin și le vinde apoi scump. Adică Franța are o economie ce produce plus-valoarea care se regăsește în nivelul ridicat de bunăstare al cetățenilor săi. De ce nu are România o clasă de mijloc în secolul XIX? Deoarece condițiile economice din România sunt opuse celor din Franța. Aici se produc materii prime care sunt exportate pentru a fi prelucrate în afară și se importă produse finite care au înglobate plus-valoarea de care beneficiază francezii. Pe scurt, francezii cumpără ieftin și vând scump, pe când românii vând ieftin și cumpără scump.

De ce nu există azi în România o clasă de mijloc? Pentru a răspunde la această întrebare cred că trebuie ținut cont de evoluția per ansamblu a societății românești după 1989, care, din unele puncte de vedere, este similară cu evoluția României în a doua jumătate a secolului XIX. În acest sens, voi prezenta și comenta mai jos câteva grafice simple referitoare la evoluția sectoarelor de activitate și a ponderii populației ocupate după 1989.

Câteva date statistice

1. Ponderea agriculturii în PIB și populația ocupată în agricultură

Dacă urmărim datele din graficul de mai sus observăm că după 1989 are loc o evoluție paradoxală: populația ocupată în agricultură crește, în timp ce ponderea agriculturii în PIB scade, astfel că se ajunge ca în anul 2000, 40% din populație să producă aproximativ 10% din PIB. Fenomenul se datorează în bună măsură desființării unor activități industriale și migrării în mediul rural a fostei populații urbane. Apoi, fenomenul tinde spre o oarecare „normalizare”, în sensul că ponderea populației agricole scade (deși rămâne foarte importantă), fapt datorat probabil deschiderii granițelor și emigrației acestor oameni în Occident unde prestează munci similare dar mai bine plătite. În condițiile în care se știe că sectorul agricol este în general puțin profitabil (agricultura este un domeniu subvenționat în toate țările UE), ne putem imagina că agricultura românească a anilor 2000, care folosește uneori mijloace specifice secolului XIX, nu are cum să producă bunăstare. Deci populația ocupată în agricultură, semnificativă ca procent, e una care trăiește la limita subzistenței (sprijinită uneori cu pensii sau ajutoare sociale). Ne putem imagina că în aceste condiții, apariția unei clase de mijloc în mediul rural, cu oameni ocupați în agricultură, este practic imposibilă.

2. Ponderea industriei în PIB și populația ocupată în industrie

În sectorul industrial, evoluția e oarecum similară, cu diferența că aici scăderea ponderii industriei în PIB este însoțită de scăderea populației ocupate. După anii 2000 se observă o ușoară revenire. Desigur, productivitatea muncii a crescut semnificativ, cunoscut fiind faptul că la sfârșitul comunismului exista o slabă productivitate, o bună parte din populație fiind ocupată doar pentru că în comunism nu trebuia să existe șomaj. Deci industria, cu această creștere a productivității, ar fi avut șanse să producă o clasă de mijloc. Problema este însă că activitatea industrială la nivelul anilor 2000 se situează la circa 50% din activitatea industrială din 1989. Cu alte cuvinte, în loc să avem o retehnologizare și eficientizare a industriei comuniste, am avut mai degrabă un proces de dezindustrializare. Dacă mai ținem cont și de faptul că o industrie este cu atât mai rentabilă cu cât are înglobată mai multă cunoaștere, de cvasi-inexistența unei înalte tehnologii românești și de faptul că industria românească produce în general subansamble pentru economiile mai avansate, atunci avem o imagine de ansamblu mai completă. Simplu spus, economia românească exportă piese de mașini pentru a importa mașini. Este ușor de imaginat cine are de câștigat din acest schimb.

3. Ponderea serviciilor în PIB și populația ocupată în domeniul serviciilor

Dacă examinăm sectorul serviciilor, se pare că aici stăm ceva mai bine. În 2006, 40% din populație produce 60% din PIB. Deci graficul ne arată o situație similară cu cea din statele avansate, cunoscută fiind teoria conform căreia dezvoltarea sectorului serviciilor este un indiciu pentru dezvoltarea economiei respective. Stau lucrurile la fel și în cazul nostru? A produs sectorul serviciilor mult dorita clasă de mijloc? Răspunsul este ambivalent. Și da și nu. Dacă ținem cont că dezvoltarea serviciilor s-a făcut prin implantarea marilor companii vestice (telefonie, super-marketuri sau produse farmaceutice, pentru a oferi doar câteva exemple) atunci ne dăm seama că dezvoltarea serviciilor s-a făcut prin importuri masive de capital și produse. Este cunoscut faptul că mult lăudata creștere economică din perioada guvernului Tăriceanu s-a bazat în bună măsură pe consumul prin îndatorare (celebrul credit cu buletinul, prin care ni se oferea posibilitatea de a cumpăra pe datorie produse importate), ceea ce probabil ar fi condus la o bulă locală a îndatorării dacă criza mondială nu ar fi stopat brusc acest proces. Deci, dezvoltarea serviciilor se pare că a fost capabilă să ofere resursele pentru dezvoltarea unei clase de mijloc, însă nu la nivelul la care societatea ar avea nevoie pentru a putea vorbi de efectele democratice ale existenței unei astfel de pături sociale.

În loc de concluzii

La o privire rapidă (fără pretenții de analiză) a evoluției economice și sociale a României post-decembriste, putem observa că aceasta nu a putut oferi resursele capabile care să conducă la dezvoltarea unei veritabile clase de mijloc. Iar liberalismul se bazează tocmai pe această clasă. De aceea criza economică a putut spulbera cu atâta ușurință speranțele și iluziile celor care aspirau (cu o legitimitate îndoielnică, după spusele domnului Cornea) la statutul mult visat. Probabil că această realitate socială are legătură și cu slaba existență a unei drepte autentice românești, care se exercită mai mult la nivel de retorică politică, decât la nivel efectiv. Să nu uităm că, dintre predendeții dreptei, PNȚ-CD-ul a dispărul după guvernarea CDR iar acum, PDL-ul e pe cale să aibă aceeași soartă dacă ceva brusc și neașteptat nu se întâmplă cu acest partid. Și din nou, să ne amintim că PNL-ul s-a salvat în 2000 ieșind din CDR, iar acum a ajuns la guvernare în alianță cu PSD-ul și folosindu-se de retorica naționalistă și antiliberală servită de minune de Antena 3. Până la urmă PNL-ul dă dovadă de pragmatism, trădând o ideologie pe care oricum n-a prea avut-o!

Iar spre final, referitor la retorica „României ca o colonie”, pe care propagandiștii o adoptă pentru a-și acunde „netrebnicia națională”, aș aminti teza sociologului america Daniel Chirot care demonstrează că în secolul XIX (tot vorbeam de paralelisme) România evoluează de la statutul de proto-colonie a Imperiului Otoman la cel de colonie agrară a Occidentului. Mai multe detalii se pot găsi aici. Așadar, ceea ce noi citim ca un proces de modernizare a României, poate fi văzut și ca o „evoluție” spre stadiul de colonie. Cred că merită să ne întrebăm dacă nu cumva lucrurile sunt similare și azi, în sensul că în timp ce România adoptă mecanisme legislative și instituționale europene, există o realitate economică și socială care subminează acest proces, împiedicând în cele din urmă, la fel ca în secolul XIX, formarea unei autentice clase de mijloc și democratizarea reală a societății. Sincer, dacă aș fi politician (și nu neapărat unul liberal) aș reflecta serios asupra acestei probleme.