Nae Ionescu, figură intelectuală de prim rang a perioadei interbelice, este cunoscut în special pentru că a fost maestrul celei mai bune generații de intelectuali pe care România a avut-o, cea care i-a dat pe Cioran, Eliade, Noica, pentru a-i enumera doar pe cei mai notorii… Sunt cunoscute de asemenea și opțiunile sale pro-legionare sau faptul că o bună parte dintre tinerii intelectuali au simpatizat cu legionarii și datorită influenței pe care maestrul a avut-o asupra lor. Mai puțin cunoscute sunt însă opțiunile politice ale lui Nae Ionescu înainte de a fi trecut de partea cauzei legionare.
Trebuie spus din start că Nae Ionescu era un anti-democrat convins, un critic al parlamentarismului și al partidelor politice, și că milita pentru schimbarea regimului democratic și instaurarea totalitarismului. Chiar dacă poate fi suspectat de oportunism politic, Nae Ionescu era omul unei idei pentru care a militat tot timpul în funcție de contextul în care se afla. Prima dată a crezut că țărăniștii sunt cei mai aproape de viziunea sa și a susținut prin campanii de presă Partidul Național Țărănesc, încercând chiar să teoretizeze o ideologie de tip totalitar pe care el a numit-o țărănism. Dezamăgit de faptul că țărăniștii erau adepții democrației parlamentare, ceea ce din punctul de vedere al lui Nae Ionescu reprezenta o inacceptabilă contradicție, i-a părăsit și a devenit adeptul lui Carol al II-lea, susținându-l pentru întoarcerea pe tron în 1930. După ce legionarii își fac intrarea pe scena politică Nae Ionescu se îndepărtează de rege și devine un susținător activ al legionarilor. În ziarul pe care îl conduce face propagandă pentru cauza legionară (motiv pentru care ziarul va fi închis în 1933, după asasinarea lui I. G. Duca, iar Nae Ionescu arestat), în procesele în care legionarii sunt anchetați pentru asasinatele lor participă ca martor al apărării, iar, în 1938, va fi din nou închis în lagărul de la Miercurea Ciuc unde, după spusele martorilor, ține prelegeri în care teoretizează doctrina legionară.
Desigur, convingerile sale politice fac ca azi Nae Ionescu să fie o figură controversată. Motivul pentru care am ales să vorbesc aici despre el ține de faptul că, în critica pe care Nae Ionescu o face partidelor politice argumentele sale sunt plauzibile și că, fără prea multă dificultate, ele pot fi valabile chiar și … în zilele noastre. Iată câteva considerații:
„1. Nu există programe proprii fiecărui partid. Partidele noastre politice trăesc într-o anarhie programatică de nedescris: partidul liberal legiferează în cadrele mentalităţii şi sistemei socialiste; partidul naţional-ţărănesc îşi însuşeşte punctul de vedere al burgheziei liberale; iar partidul poporului înscrie pe steag: muncă, legalitate, cari pot constitui o metodă formală, dar nu şi un program substanţial de guvernare.
Aşa fiind, ceea ce poate aştepta ţara de la aceste aşa zise partide este cel mult o capacitate technică oportunistă de guvernare, şi nu diferenţieri sistematice, programatice în opera de gospodărire a statului.
2. Pe de altă parte: există, de sigur, o massă electorală neutrală, neînregimentată în partide, care e singura în stare să dea unuia sau altuia dintre partide majoritatea de guvernare. Din nefericire însă pentru partizanii sistemei partidelor politice, această massă mobilă nu e la noi în stare să se hotărască după motive obiective, ci, după cum se ştie, e zestre guvernamentală: ea votează întotdeauna cu guvernul.
De unde urmează cu necesitate: că într-o ţară unde partidele politice nu se diferenţiază programatic şi unde indicaţiunile pentru ordinea succesiunii la putere a acestor partide nu se face prin iniţiativa massei electorale neutre, nu se poate vorbi de un regim al partidelor politice.”
„Partidul de cadre și masa electorală mobilă”, Cuvântul, 31 iulie 1930
Avem în paragraful de mai sus două argumente pentru care Nae Ionescu consideră că în România avem o „ficțiune parlamentară” și nu o democrație autentică, cu alte cuvinte democrația există din punct de vedere formal, fiind mimată cu excelență de către politicieni. Însă partidele politice nu au nici un suport ideologic și nici opinia publică nu sancționează acest fapt. Întotdeauna alegătorii votează cu cei care organizează alegerile. Cu alte cuvinte substanța democratică din politica românească este absentă.
Acestea sunt motivele pentru care Nae Ionescu consideră că această ficțiune parlamentară trebuie oprită: dacă regele este cel care numește guvernul ce organizează alegerile, guvern care apoi și câștigă aceste alegeri, cu alte cuvinte dacă rezultatul alegerilor depinde de voința regelui, atunci ar fi mai bine ca regele să-și facă partidul lui personal, lucru care s-a și întâmplat ulterior!
„Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce să nu fim odată sinceri cu noi înşine? De ce să susţinem că Regele nu are dreptul să facă guverne (oricum personale) decât prin intermediul şefilor de partide; şi să nu recunoaştem că El se poate adresa în acest scop şi altor persoane, cari reprezintă ceva prin valoarea lor personală — cum ar fi d-nii Prezan, Iorga, Titulescu de pildă — şi nu numai decât prin activitatea lor de vătafi ai vieţii publice!
Partidele politice vor avea dreptul să ridice pretenţiile pe cari le formulează astăzi, atunci când vor fi cu adevărat partide politice — programatic diferenţiate — şi când va exista o opinie publică autonomă şi spontană.”
„Între echipele de lucru și guvernul personal”, Cuvântul, 3 august 1930
Desigur, azi nu mai avem rege și nici un sistem electiv care să permită „rotativa guvernamentală” precum în perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, există două asemănări semnificative: partidele nu sunt nici azi diferențiate programatic și nici o „opinie publică autonomă” nu există. Să le luăm pe rând:
Despre lipsa de aderență a partidelor românești la ideologiile politice s-a tot discutat, fapt recunoscut de altfel chiar de unii politicieni. Un partid precum PD-ul a trecut de la Internaționala Socialistă direct de partea Popularilor (transformându-se în PD-L), iar acum se pregătește să devină o forță politică nesemnificativă. Mult clamatele măsuri de austeritate au făcut mai degrabă parte dintr-o serie de calcule contabile (bugetul scade, deci trebuie reduse cheltuielile), decât dintr-o viziune de dreapta care să conducă la o evoluție pe termen lung a societății. Tot PDL-ul a luat și măsura asigurării unui venit minim pentru fiecare cetățean (pensia minimă) – măsură tipică de stânga. PNL-ul, auto-declarat de dreapta, a susținut în repetate rânduri guvernări de stânga (cum o face și acum), iar când a fost la putere, a luat el însuși măsuri de stânga (să ne aducem aminte doar de tentativa de dublare a salariilor profesorilor sau de mărirea personalului bugetar). De asemenea PSD-ul, care își asumă stânga ideologică, face cele mai mari privatizări (și dubioase?!) în perioada guvernării Năstase. Deci în ce privește constanța unor politici coerente cu o viziune ideologică, răspunsul este cât se poate de limpede: nu prea există! Ca și în perioada interbelică, partidele de azi trăiesc în aceeași „anarhie programatică”.
În ce privește opinia publică, lipsa acesteia din perioada interbelică se poate demonstra prin faptul că de fiecare dată (cu două excepții), partidul care organiza alegerile le și câștiga. Este vorba de acea „masă electorală neutră” cum o numește Nae Ionescu, adică de oamenii fără opinii politice și care votau cu puterea (nu e bine sa te pui rău cu cei de la putere!) sau cu … cei care dădeau mai mult! Acest mecanism asigura alternanța la guvernare, în funcție de voința regelui. Și azi avem alternanță la putere, deși sistemul nu mai este același. Dacă atunci alternanța depindea de un om, azi ea e aleatorie. În studiile electorale care s-au făcut pentru anumite regiuni din țară, s-a demonstrat că felul în care cetățenii au votat de la un scrutin la altul nu respectă nici un criteriu de previzibilitate. De exemplu, în timpul unui scrutin, se votează masiv cu stânga, pentru ca peste patru ani, aceeași oameni să voteze masiv cu dreapta. Sau, sunt orașe relativ înstărite în care oamenii votează cu stânga și sate sărace în care oamenii votează cu dreapta! Acest fapt ne demonstrează că nu pot fi găsite clivaje sociale în funcție de care oamenii votează (după cum ne spune teoria politică) și că votul este dat aleatoriu sau, eventual, în funcție de influența unor rețele locale de partid. Astfel, în timp ce partidele nu au viziune, nici cetățenii nu au convingeri politice!
În concluzie, ca și în perioada interbelică, substanța democratică a vieții politice românești este foarte subțire, aproape absentă. Consecințele de atunci, ale acestei stări de fapt, sunt bine cunoscute. Asta nu înseamnă că acum, ca și atunci, ne așteaptă autoritarismul sau dictatura, însă ne demonstrează că democrația pe care o avem este foarte fragilă și că, pusă la încercare, ar ceda probabil destul de ușor…
‘Astfel, în timp ce partidele nu au viziune, nici cetățenii nu au convingeri politice!’
Pai in vanzoleala si lipsa de viziune a partidelor, cred ca este aproape imposibil pentru cetatean sa isi evidentieze prin vot eventualele convingeri politice.