Ștefan Zeletin și capitalismul de stat

Ștefan Zeletin s-a afirmat și a rămas în cultura română în special în urma ideilor prezentate în cartea sa despre originea și sensul istoric al burgheziei române. Cartea apare în perioada interbelică, în 1925, perioadă în care curentele de gândire tradiționaliste sau autohtoniste care contestă modernizarea României în numele efectelor sale sociale perverse ocupă un loc tot mai important pe scena publică. Aceste curente de gândire sunt primul adversar al lui Zeletin, care încearcă să demonstreze că felul în care s-a constituit capitalismul și burghezia românească nu diferă cu nimic de felul în care aceste realități au apărut în alte părți, în special în Europa occidentală. Cu alte cuvinte, anomaliile respective sunt efectele inerente ale instaurării capitalismului în orice parte a globului, iar din acest punct de vedere cazul românesc nu este cu nimic excepțional. Aducând argumente în acest sens, Zeletin combate „cultura critică” inaugurată de junimiști și pledează pentru vocația europeană a României. Astfel, alături de Eugen Lovinescu, el devine unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului pro-occidental și pro-european din perioada interbelică. Acesta este unul dintre motivele pentru care Zeletin a fost reeditat și comentat, pe bună dreptate, imediat după căderea comunismului.

Pe de altă parte, având în vedere că partidul politic care s-a identificat cel mai mult cu modernizarea României a fost Partidul Național Liberal, Zeletin a fost văzut și ca autorul care, prin demersul său, a legitimat cel mai mult ideologia liberală, chiar dacă în cele din urmă a ales să se înscrie în alt partid. Așadar, pentru noi, Zeletin este reprezentantul liberalismului românesc clasic. Câteva remarce se cuvin aici.

În primul rând trebuie să observăm că liberalismul lui Zeletin nu are nimic de-a face cu liberalismul clasic occidental, așa cum apare el la Adam Smith sau John Stuart Mill. Pentru Zeletin laissez faire-ul este doar o etapă în evoluția liberalismului, anume etapa de mijloc. Deoarece el adoptă paradigma marxistă pentru a explica fazele evoluției burgheziei românești, vorbind despre un mers necesar al istoriei, Zeletin a fost interpretat recent și ca socialist (Cristian Preda). Așadar, gânditorul român se situează, într-un mod deloc evident, undeva între liberalism, socialism și marxism. Care este deci înțelesul termenului de „liberal” și a liberalismului lui Zeletin?

După spusele autorului, societatea liberală este societatea modernă, care apare ca urmare a instaurării capitalismului burghez. În feudalism, între clasa aristocraților proprietari și țărani există un raport de subordonare. Munca se desfășoară într-un cadru juridic strict inegal și are ca scop propriul consum. Or, o dată cu apariția capitalismului și a intrării pe scena istoriei a burgheziei, această realitate se schimbă. Munca nu se mai desfășoară în vederea propriului consum, ci capitaliștii vor produce în vederea schimbului. Posibilitatea schimbului presupune și modificarea cadrului juridic: pentru ca schimbul să se realizeze în condiții optime, este nevoie de parteneri egali și nu de un stăpân care se raportează la supusul său. Apare astfel ideea angajatului și aici găsim, spune Zeletin, baza socială a ideologiei moderne referitoare la libertățile și drepturile individuale ale cetățenilor. Cu alte cuvinte, vorbim despre „liberalism” deoarece modernitatea are în vedere individul cu drepturile și libertățile sale.

Capitalismul și societatea modernă se instaurează mai întâi în Europa occidentală iar apoi și pe restul globului, dar în epoci și grade diferite. Acesta este motivul pentru care liberalismul are mai multe etape de evoluție: faza mercantilă, bazată pe schimburi comerciale, este prima fază de instaurare a capitalismului într-o anumită zonă. Are în vedere acumularea primitivă de capital prin comerț, și aplică politica liberului schimb. Urmează apoi faza liberală propriu zisă, când capitalul acumulat este investit în industrie și apare libera concurență a întreprinderilor. Este perioada în care este importantă inițiativa privată și, din punct de vedere politic, se produce o reală descentralizare și democratizare a societății. La începutul fazei liberale se aplică politici protecționiste, care să susțină dezvoltarea propriilor industrii, iar când acestea sunt mature, se trece la o politică a liberului schimb ce încurajează exporturile. Și o a treia fază, faza imperialistă, când capitalul financiar devine capital bancar, iar băncile încep să controleze tot mai mult activitățile economice. Faza imperialistă este însoțită de centralizare economică, de centralizare politică și de lupta pentru cucerirea de noi piețe economice.

Zeletin aplică această schemă de evoluție a capitalismului și la realitățile românești. Astfel, faza mercantilă durează de la 1830 până în 1886, faza liberală de la 1886 până în 1903, după care începe faza imperialistă. Cum ajunge Zeletin la concluzia că liberalismul românesc a ajuns la faza imperialistă? El observă că în România activitățile economice, în special cele industriale, sunt tot mai mult dependente de capitalul băncilor. Cu alte cuvinte nu avem o independență a capitalului industrial față de cel bancar. Or asta este caracteristica specifică imperialismului, când capitalul bancar este cel care dictează activitatea economică. Dar care este totuși particularitatea României din acest punct de vedere?

Spre deosebire de celelalte economii capitaliste, România a avut parte de o scurtă perioadă liberală în care, dat fiind contextul economic și politic, nu are reușit practic să-și dezvolte o industrie proprie. Acesta este motivul pentru care, în momentul în care România intră în faza imperialistă, economia sa este preponderent agrară. Deoarece faza liberală este cea în care se produce descentralizarea și democratizarea reală a vieții societății, impactul slab al acestei faze ne poate explica fragilitatea democrației românești și faptul că România este guvernată practic de o oligarhie. Din punctul de vedere al lui Zeletin, capitalismul românesc a trecut de la faza mercantilă, aproape direct la faza imperialistă, sărind peste cea liberală. De aici decurge și sarcina burgheziei pe viitor: crearea unei industrii naționale, care nu s-a putut construi în faza liberală. Pentru a îndeplini acest obiectiv major, burghezia trebuie să acționeze în principal pe trei căi: „a) naționalizarea capitalului, adică crearea unui capitalism român național, care să ne emancipeze de tutela finanței străine; b) dezvoltarea producției naționale, spre a satisface nevoile interne și a ne emancipa de piața străină și c) organizarea producției după un plan unitar, spre a scuti risipa de materie și energie pe care o pricinuiește o industrie în formă haotică¹”. Acestea sunt sarcinile ce revin oligarhiei liberale pentru a dezvolta în continuare România.

Astfel, prin dezvoltarea unei industrii naționale, poate fi rezolvată și problema agrară care macină societatea românească după reformele de la 1864: „Spre sfârșit trebuie ca industria noastră să fie în măsură a atrage și absorbi prisosul populației de la sate, prefăcându-l în proletariat orășenesc. […] Dacă capitalismul nostru industrial nu va fi în măsură să îndeplinească această funcție socială, satele noastre nu vor fi scutite pe viitor de crize și parcelarea marii proprietăți se va dovedi a nu fi făcut nimic pentru a le scoate din acest impas²”. Zeletin consideră, pe bună dreptate, că problema agrară nu poate fi rezolvată doar cu ajutorul politicilor agrare, oricâte de bune ar fi ele, ci pin dezvoltarea unei economii industriale: „pârghia ce va ridica țărănimea din starea ei actuală nu e politica agrară, nici gradul ei de înțelepciune și bunăvoință față de păturile agricole; ea stă în altă parte, anume în industria națională³”.

Doar că acest întreg proces de dezvoltare, având în vedere că România a depășit faza liberală, nu mai poate fi dus la îndeplinire într-un cadru democratic, ci sub controlul capitalului bancar, într-un regim de dictatură centralizată: „rezolvarea acestei misiuni istorice impune și un regim politic corespunzător, anume un regim de dictatură centrală. De aceea azi, și pentru multă vreme, va trebui să ne resemnăm de a vedea democrația rămânând în România literă moartă⁴”.

Dacă îl citim pe Zeletin din acest punct de vedere, putem să ajungem la o interpretare cel puțin inedită a sa. Putem anume să vedem în liberalul Zeletin un „profet” al economiei centralizate comuniste! Și când spun „profet” folosesc într-adevăr ghilimele de rigoare, deoarece Zeletin nu a afirmat niciodată că viitorul societății românești va fi comunismul. Ceea ce a intuit el, a fost faptul că dezvoltarea economică a României, dată fiind situația sa socială și economică reală, va fi una centralizată, într-un regim politic autoritar sau dictatorial. Această sarcină istorică, după spusele lui Zeletin, îi revenea burgheziei. Și aici istoria l-a dezmințit, dar nu întru totul. Căci sarcina care revenea burgheziei a fost dusă la îndeplinire în cele din urmă, dar nu de capitalul bancar al liberalilor români, ci de capitalul de stat dirijat de nomenclatura comunistă. Iar dacă privim datele statistice observăm că în perioada comunistă s-a realizat, cel puțin în parte, programul care, din punctul de vedere al lui Zeletin, revenea elitei politice și economice interbelice.

În perioada interbelică, structura economică a României este aproximativ aceeași: în 1920, 39% din venitul național provine din agricultură și 30% din industrie, iar în 1939, 39,5% din agricultură și 34,5% din industrie. Avem deci, în 20 de ani, un spor industrial de 5%. Și asta în condițiile în care, la sfârșitul perioadei interbelice, populația României este covârșitor rurală, 75% din populația activă fiind angajată în agricultură și doar 10% în industrie. Să luăm câteva date similare din 1970, la aproximativ 20 de ani după instaurarea la putere a regimului comunist. În 1970, 50% din populația activă lucrează în agricultură și 30% în industrie, iar restul de 20% în servicii și comerț. Ponderea agriculturii în produsul național scade la 17%, iar a industriei crește la 50%. Observăm așadar că, față de perioada de dinainte de război, 25% din populația României schimbă sectorul de activitate, trecând din agricultură în sectorul industrial sau al serviciilor, ponderea agriculturii în sectorul economic scade la mai puțin de jumătate, iar cea a industriei crește cu 15%. Avem așadar de-a face cu un proces de creare a industriei naționale, în cadrul unui regim centralizat, similar cu cel pe care îl prevăzuse Zeletin. Diferența e dată doar de faptul că acest proces n-a fost pus în aplicare de oligarhia liberală, sub aparența eventuală a unui regim democratic, ci de capitalul de stat, dirijat de nomenclatura comunistă, în cadrul unui regim ideologic totalitar.