De ce nu avem spațiu public? Aventurile unei (ne)înțelegeri

Textul de față este o receptare critică a considerațiilor profesorului Alexandru Duțu despre relația dintre sfera publică și sfera privată în România modernă, considerații expuse în cartea sa Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene Editura ALL, București, 1999.

Celor care nu cunosc detalii despre viața și activitatea lui Alexandru Duțu li se cuvin câteva precizări: născut în București, în 1928, a studiat la Facultate de Litere și Drept, iar mai târziu a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă. În 1970 devine doctor în filologie. În 1951 se angajează ca bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, iar în 1963 devine membru al nou înființatului Institut de Studii Sud-Est Europene. Este un loc relativ ferit de cenzura ideologică a epocii. Reușește să ajungă la catedră abia în 1990 când, la vârsta de 62 de ani, ține pentru prima oară lecții în fața studenților în calitate de „tânăr profesor”. Autor a sute de studii de specialitate și a câtorva zeci de cărți, este unul dintre intelectualii care a avut un rol semnificativ în renașterea studiilor în domeniul științelor politice după 1989.

Public și privat

În această carte Al. Duțu examinează problema raportului dintre spațiul public și spațiul privat, așa cum este el definit de modernitatea politică și a metamorfozelor pe care acest raport îl suferă o dată cu avansul modernității în Estul Europei. Din punctul de vedere al lui Al. Duțu, spațiul privat și libertatea individuală sunt tot mai mult supuse presiunilor politice o dată cu începutul modernității. Una din cauze constă în desființarea monahismului de către protestanți, având în vedere că monahismul era prin excelență locul de manifestare a libertății interioare: „Nu ni se pare inexact a susține că ”socializarea” și ”politizarea” modernă au la bază un atac împotriva libertății umane, de vreme ce monahismul absoarbe atât marile elanuri spre divinitate, cât și nevoia de izolare și de singularizare. Prin acest atac, puterea politică modernă a deschis procesul de transformare a spațiului public și privat. Nu numai în sensul că domeniul public a invadat domeniul privat, ci mai ales în sensul că ambele domenii au început să fie în relație cu puterea politică¹”.

Al. Duțu sesizează corect această mutație ce se produce o dată cu modernitatea. Spațiul privat al individului devine tot mai dependent de spațiul public. Și acest lucru se întâmplă nu numai din cauza desființării mănăstirilor, ci și din cauză că politicul devine tot mai autonom față de religios, concurându-l și împingându-l înspre spațiul privat. La aceasta se mai adaugă și faptul că, de la sfârșitul Evului Mediu, se trece de la o economie extensivă, la o economie de tip intensiv, bazată pe exploatarea cât mai eficientă a resurselor unui anumit teritoriu, și nu pe exploatarea resurselor unui număr cât mai mare de teritorii. Cu alte cuvinte, o dată cu modernitatea, dependența individului față de semenii săi crește și, implicit, libertatea sa este supusă unor presiuni tot mai mari.

Modernitatea în Estul Europei

Nu același lucru se întâmplă însă și în Estul Europei. Aici, puterea politică, în loc să progreseze, cum se întâmplă în Occident, ajunge, din cauza contextului istoric, să decadă. În schimb, Biserica este în continuare păstrătoarea libertății interioare: „Biserica conservă cu strășnicie sacralitatea, pe de altă parte puterea seculară, în loc să progreseze, se sclerozează²”.

În Occident separarea politicului de religios a condus la definirea clară a unui spațiu public. Prețul plătit în schimb a fost dat de reducerea libertății religioase în sfera privată: „Laicitatea a sistematizat și clarificat sfera libertății publice, dar a neglijat libertatea interioară a omului pe care a lăsat-o în seama spațiului privat; or spațiul privat a fost făcut dependent de cel public, astfel că libertatea interioară a fost marginalizată și obligată să nu iasă din spațiul său redus. Țările de tradiție ortodoxă păstrează o bogată concepție despre libertatea interioară și nu au de ce să o reducă pentru a respecta norme impuse de alte tradiții confesionale.³”

Dacă țările din răsăritul Europei reușesc să păstreze o largă libertate interioară, problemele societăților din această parte de continent sunt date de o precară înțelegere a modernității, ce vine dintr-o relație dizarmonică între spațiul public și cel privat: „Problema societăților sud-estice nu e de natură religioasă, ci politică: societățile din această parte a continentului nu au pus pe picioare un mecanism instituțional eficient și, mai ales, nu s-au modernizat ca urmare a unei armonioase relații între public și privat⁴”.

Avem așadar evoluții istorice divergente între Est și Vest, cu avantaje și dezavantaje, atât de-o parte cât și de cealaltă: în Vest avem un spațiu public clar definit, în schimb libertatea religioasă este „sechestrată” în spațiul privat, în timp ce în Est avem o bogată concepție despre libertatea interioară, în schimb o proastă relație a spațiului public cu cel privat. De aici și precaritatea politică a spațiului estic, deoarece „binele comun” nu poate fi definit decât în urma stabilirii clare a ceea ce semnifică spațiul public⁵, iar spațiul public nu poate fi delimitat decât în relație cu cel privat⁶.

Spațiul public și libertatea interioară

În continuarea acestui eseu voi insista asupra factorilor care consider că au influențat, în societatea românească, slaba definire și, de aici, proasta relație a spațiului public cu cel privat. Și aici mă voi referi, despărțindu-mă de Al. Duțu, la efectul pe care discursul religios l-a avut, la noi, asupra realității politice și la modul în care discursul religios a influențat felul în care a fost gândit politicul și, implicit, relația public – privat.

Cred că această proastă relație vine din faptul că nici una din cele două sfere nu a fost clar definită, permițându-se astfel interferențe care au dus în cele din urmă la o distorsiune a conștiinței individuale. Avem în primul rând influența tradiției teologico-politice a Bisericii Ortodoxe, a felului în care Ortodoxia s-a raportat la puterea politică. Și aici concepția despre raportul dintre „lumea dinăuntru” și „lumea dinafară”⁷ și metafora celor două cercuri concentrice în care „lumea dinăuntru” determină „lumea dinafară” este esențială. În condițiile în care lumea dinăuntru este o lume „a esențelor, a constanțelor și a permanențelor”, pe când lumea din afară este „lumea manifestărilor rapide din cotidian”⁸ este clar Biserica nu va fi preocupată de lumea exterioară, de lumea politicului. Acesta este motivul pentru care, în lumea tradițională, libertatea interioară se manifestă public, determinând spațiul public, și făcându-l dependent de perspectiva religioasă. Pe de altă parte, deoarece toți supușii sunt credincioși, spațiul privat depinde și el de viziunea religioasă asupra societății. Pentru a înțelege mai bine această idee putem folosi imaginea unui cerc: spațiul privat al individului este dependent de spațiul public, care la rândul lui este definit de acea „lume dinăuntru”. La limită, există armonie între spațiul public și spațiul privat, în sensul că, atât manifestările unuia, cât și ale celuilalt, depind de „lumea dinăuntru”.

Apoi, în al doilea rând, libertatea interioară specifică ortodoxiei se va manifesta în spațiul public și în urma modernizării statului: „Libertatea interioară se exteriorizează în societate, deci într-un spațiu public, în care se află instituții publice, norme de viață în comun, un joc mereu schimbător de interese⁹”. Desigur, spațiul public este al tuturor cetățenilor români, în timp ce libertatea interioară, înțeleasă în termenii de mai sus, este definită de apartenența la confesiunea ortodoxă. În măsura în care, o dată cu modernizarea societății românești, concepția ortodoxă reușește să se impună în spațiul public, prin alăturarea dintre puterea politică și puterea spirituală și prin construirea unui discurs referitor la „simbioza” dintre ortodoxie și românism¹⁰ și, în măsura în care majoritatea populației este de confesiune ortodoxă, nu există nici o dorință din partea acestei majorități de a crea o linie de demarcație între spațiul public și spațiul privat, deoarece, într-o bună măsură, ele coincid. Problema definirii celor două spații poate fi pusă doar de către cetățenii români care au altă religie decât cea ortodoxă, deoarece în cazul lor spațiul public nu este consonant cu propriul crez interior, ba mai mult, riscă să invadeze propriul spațiu privat. Iar acești cetățeni sunt exact cei care au avut de suferit în urma politicilor religioase adoptate de statul român în perioada interbelică (protestanții și evreii)¹¹. Se pare deci că alianța interbelică dintre politică și religie a reușit să împiedice o clară delimitare și separare a spațiului public de cel privat. Avem de-a face cu o alianță între religie și ideologia naționalistă a statului modern, al cărei efect conduce tocmai la impunerea pe agenda publică a voinței majorității (confesionale în acest caz), fără a mai ține cont de interesele sau opiniile celor care nu aparțin acestei majorități.

Dizarmoniile modernității

În schimb, în perioada comunistă „modelul colectivist a simplificat drastic problema, ducând laicitatea până la capăt și afirmând că libertatea interioară depinde de libertatea exterioară. De aceea, regimul comunist a impus formarea unui ”om nou” care să fie croit după această concepție a interiorului dependent de exterior¹²”. Într-adevăr regimul comunist încearcă să impună doctrina oficială asupra tuturor aspectelor vieții individului, dorind ca nici un aspect al vieții private să nu rămână neatins. Spațiul public devine omniprezent, iar spațiul privat, fie este anihilat, fie se adaptează cerințelor spațiului public. Soluția găsită de cei mai mulți cetățeni a fost fără îndoială mimarea și duplicitatea: majoritatea recunoaște în mod formal discursul oficial, dar acționează, pe măsura posibilităților, conform propriilor convingeri. Asta va duce la o retragere din viața publică și la un „exil interior” ce au drept consecință distorsiunea conștiinței. Distorsiune care se manifestă și azi în societatea românească.

Dacă ar fi să vorbim deci despre dizarmonia dintre spațiul public și spațiul privat observăm că ea e cauzată în primul rând de slaba definire sau chiar inexistența unui spațiu privat. Dacă modernitatea politică tinde într-adevăr să invadeze spațiul privat, atunci nici societatea românească nu va fi scutită de această realitate. În perioada interbelică, spațiul public era definit în primul rând de factorul religios, aflat la acea dată în alianță cu cel politic. Așa se face că, în măsura în care libertatea religioasă a credinciosului ortodox se regăsea în spațiul public, nu există nici un motiv pentru a defini un spațiu intim în care libertatea personală să fie protejată. În perioada comunistă avem de-a face în continuare cu predominanța spațiului public, doar că el este determinat de această dată pornind de la o ideologie ateistă și se impune cu brutalitate atunci când este cazul. Libertatea interioară a creștinului nu mai are dreptul să se manifeste public, iar spațiul privat al individului este controlat și constrâns să se supună tot mai dimensiunii publice a politicii oficiale. Din această cauză libertatea interioară este practic distrusă sau, atunci când se manifestă, se manifestă sub forma disimulării. Observăm deci că atât în perioada comunistă, cât și înainte, avem o asemănare între forma și raportul dintre spațiul public și cel privat: spațiul public tinde de fiecare dată să se impună asupra celui privat, iar spațiul privat nu poate să reziste acestei invadări. Avem așadar, cel puțin din acest punct de vedere, o stranie continuitate.

Dacă ar fi să găsim factorii care au influențat această stare de fapt, cred că ei pot fi identificați pornind de la alianța care s-a produs la noi între acea „libertate interioară”, păstrată prin tradiție de Biserică, și modernitatea politică. Dacă în Occident, o dată cu modernitatea, religia se separă de dimensiunea politică, conducând la separarea între public și privat, și la rezistența în fața invaziei spațiului public asupra celui privat (doctrina libertății negative), la noi, cel puțin până la instaurarea comunismului, religia s-a aliat cu politica, având drept țintă ocuparea spațiului public. În acest fel, resursele spirituale ale individului nu se concentrează pe apărarea spațiului privat, acesta cedând mult mai ușor în momentul în care este supus presiunilor exterioare.

Text publicat pe www.medievalia.ro