De ce au românii încredere în Biserică

După cum aflăm periodic din statistici și din sondajele de opinie majoritatea românilor își declară apartenența la religia ortodoxă, iar instituția Bisericii Ortodoxe Române se bucură de o încredere ridicată în rândul populației. Deși nu se știe exact la ce anume se referă întrebarea din sondaje referitoare la încrederea în instituția Bisericii, rezultatele lor sunt frecvent invocate pentru a justifica prezența activă a Bisericii în spațiul public. De asemenea, românii sunt considerați mult mai religioși față de concetățenii lor vestici, fapt ce justifică discursul unor prelați ai Bisericii referitor la secularizarea modernă care i-a afectat pe vestici, dar mai puțin pe români. Și, este adevărat, cu excepția perioadei comuniste, Biserica Ortodoxă a fost de-a lungul perioadei moderne o prezență activă în spațiul public.

Pe de altă parte, o știm tot din discursul zilnic din mass-media, România este una din țările Europene cu un nivel al corupției destul de ridicat, atât mica cât și marea corupție fiind fenomene larg răspândite în societate. Iar corupția este desigur o formă de furtișag care contravine moralei creștine. De asemenea, numărul mare de avorturi făcute în România după 1989 plasează țara noastră pe un loc fruntaș în Europa la acest capitol. Un premiu pe care sperăm nimeni nu și l-ar dori. Și un fapt în mod flagrant anti-creștin.

Putem așadar constata din aceste simple observații la îndemâna oricui că încrederea pe care majoritatea românilor o au în Biserică nu se reflectă și la nivelul comportamentului lor zilnic. Și nici activismul public al Bisericii nu pare să producă roade la nivelul concretului individual. Atunci, trebuie să ne întrebăm: este Biserica, cu învățăturile ei, o instituție atât de importantă pentru majoritatea românilor, după cum aceștia o declară? Sunt românii mai religioși decât majoritatea europenilor și mult mai religioși decât concetățenii lor vestici?

Pentru a răspunde la aceste întrebări care ne împing într-un aparent paradox aș dori să discut despre un fenomen semnificativ pentru istoria României moderne, dar neexplicitat pe măsura importanței sale: naționalismul religios. Naționalismul religios reprezintă o formă de legătură între religie și identitatea națională în care cele două dimensiuni se contopesc, până la identitatea totală. În cazul naționalismului religios identitatea religioasă devine un vector al identității naționale. Cazul cel mai cunoscut din acest punct de vedere este cel al iudaismului. În acest caz identitatea religioasă se suprapune cu identitatea națională. Mai există și identitățile „slabe” între religie și națiune, când granițele naționale sunt marcate de religiile locale sau religia este un criteriu important pentru identitatea etnică, precum în cazul irlandezilor catolici față de englezii protestanți, sau al croaților care se deosebesc prin catolicism de vecinii lor sârbi ortodocși.

În spațiul românesc naționalismul religios este reprezentat de teoria simbiozei dintre națiunea română și credința ortodoxă. Această teorie ne spune că unul dintre elementele definitorii ale identității românești este creștinismul ortodox. Desigur, identificarea poate fi parțială – căci nu numai românii sunt ortodocși – sau totală și exclusivistă – precum la naționaliștii din interbelic, pentru care doar ortodocșii erau români. În perioada modernă Biserica Ortodoxă a aderat la discursul naționalist și a contribuit, prin intermediul acestei teorii, la edificarea lui. Azi, unitatea dintre neam și credință este unul dintre punctele forte pe care se sprijină prezența Bisericii în spațiul public. Putem identifica cu ușurință cel puțin două acțiuni publice ale BOR semnificative din acest punct de vedere: construirea Catedralei Mântuirii Neamului (conceptul acesteia decurge firesc din identificarea românilor cu ortodoxia) și semnificația deosebită pe care o acordă Apostolului Andrei. Astfel, din 2012, sărbătoarea Sfântului Andrei a devenit sărbătoare oficială, recunoscută ca atare de către stat. De asemenea, Catedrala Mântuirii Neamului va purta hramul Apostolului Andrei. Importanța acordată Apostolului Andrei nu este deloc întâmplătoare, ci are o miză ideologică precisă: faptul că Apostolul a creștinat populațiile Dobrogei încă înainte de apariția poporului român reprezintă un indiciu important pentru perspectiva istoriografică a Bisericii Ortodoxe, conform căreia poporul român s-a născut creștin. Prin aceasta se urmărește teza excepționalismului românesc față de alte popoare din zonă: singurul popor care care nu a fost creștinat, ci „s-a născut” creștin. Miza identitrar-națională a discursului BOR este evidentă.

În cartea sa referitoare la Naționalismul religios în Europa modernă¹politologul american Philip Barker pune sub semnul întrebării teoriile secularizării conform cărora modernizarea este similară cu scăderea influenței religiei în societate. Există și cazuri moderne în care discursul religios capătă o relevanță publică: de exemplu atunci când identitatea unor comunități este amenințată din afară sau din interior. Asta se poate întâmpla în cazul existenței unor frontiere religioase, combinată cu potențialul unor amenințări la adresa națiunii respective. Amenințarea poate fi de ordin religios, militar sau economic și se poate manifesta din exterior sau prin prezența în interior a unei clase dominante străine. Fenomenul poate apărea și atunci când nu există o amenințare concretă, ci doar posibilitatea unei amenințări. În aceste situații religia ajunge să garanteze identitatea grupului contribuind la dezvoltarea naționalismului religios. Ph. Barker își dezvoltă teoria urmărind evoluția istorică a trei țări europene aflate în această situație: Irlanda care este în conflict cu englezii, Polonia prinsă între Germania și Rusia și Grecia care se eliberează în secolul XIX de sub turci.

Cazul României este unul similar. Aici, o populație aparținând aceleiași etnii și aceleiași religii a trăit până în secolul XIX în trei provincii separate, dintre care două se aflau sub suzeranitate otomană și una sub administrație habsburgică. Avem deci, pe de-o parte dominația otomană, iar pe de cealaltă parte presiunea Contrareformei catolice și apoi, după 1868, a politicii de maghiarizare. În aceste condiții de conflict cultural și religios, exploatare economică și uneori chiar conflict militar religia devine un vector purtător al identității naționale. Chiar și după ce România își cucerește independența, în 1877, amenințarea nu dispare, deoarece tânărul stat se învecinează cu trei mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist. În perioada interbelică naționalismul religios se păstrează, dar formele de amenințare externă împotriva cărora va lupta se metamorfozează. Astfel, avem pe de-o parte delimitarea de democrația occidentală, văzută ca o formă exterioară de civilizație, nepotrivită cu tradițiile locale și care prin imitare a condus la coruperea vieții publice autohtone și, pe de altă parte, delimitarea de pericolul bolșevic, care amenința dinspre est cu distrugerea civilizației creștine și instaurarea „păgânismului sovietic” și a „satanocrației bolșevice”.

După 1989 naționalismul religios nu mai ocupă un prim loc în mod explicit pe scena publică. Mai mult, după cura de naționalism administrată în perioada comunistă, tentativele de demitizare a naționalismului s-au bucurat de succes. Însă Biserica, acum liberă să se exprime și oarecum „nevoită” să ocupe un rol public, a recurs repede la naționalismul religios din cel puțin două motive: 1) privind înspre trecutul ei apropiat, era un discurs foarte la îndemână; și 2) pentru că este o ideologie pe care Biserica a susținut-o și afirmat-o de-a lungul întregii perioade moderne. Evident, evoluția post-revoluționară a societății românești, care a creat vulnerabilități pentru un procent larg din populație (la ultima cercetare 42% din populația țării este sub pragul de sărăcie și excludere socială), a creat premizele pentru succesul unui astfel de discurs². De aceea, atunci când sunt întrebați de încrederea în Biserică majoritatea românilor răspund afirmativ, deoarece este vorba de instituția care are un rol important în definirea simbolică a identității colective. Numai că în acest fel Biserica devine un vector al identității politice, iar românii care se declară ortodocși și au încredere în Biserică își declară, fie și fără să o știe, apartenența la propria comunitate, și nu la un set de valori morale și religioase. Fapt indicat de altfel de divorțul dintre comportamentul majorității și valorile afirmate de Biserică.

Text publicat și pe medievalia.ro