de Alex Uțiu
Iubirea era un sentiment enigmatic, o frontieră complet necunoscută mie, o senzație care părea să fie în afara sferei mele existențiale,deoarece îmi era extrem de greu să o recunosc, să o experimentez și per total să pot exclama cu siguranță și totodată vehement: „Aceasta este iubirea!”
Dar cum timpul le rezolvă pe toate, în cele din urmă am ajuns să fiu conștient de ceea ce ajunsesem la un moment dat să simt. Fiindcă, la fel ca în cazul personajului Ștefan Gheorghidiu, și eu aveam, și încă mai cred că am o viziune idealistă asupra iubirii, și care în mod logic este însoțită și de o lipsă acută de pragmatism. Fapt care probabil că îmi va aduce numai neplăceri pe viitor, neplăceri care sunt extrem de bine exemplificate în conflictul interior al protagonistului romanului scris de către Camil Petrescu.
Și dacă ar trebui să dezvolt, deși în esență iubirea poate sa fie uneori un lucru de o simplitate absurdă, și concomitent foarte ușor de înțeles,mie pur și simplu îmi este extrem de greu, și câteodată chiar imposibil, să adopt o concepție oarecum diferită sau ușor distanțată de cea pe care o am în momentul actual asupra acestui simțământ,iubirea fiind o noțiune de o însemnătate enormă, un concept aproape de nepătruns.
Pe lângă caracterul enigmatic pe care i l-am atribuit, dragostea este totodată și altruistă, sau cel puțin așa consider că iubirea pură, sau mai bine spus cea adevărată, ar trebui să fie. Această particularitate, mi-se pare că a fost surprinsă în deplinătatea ei de către Camil Petrescu astfel: „Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.”
Însă pe lângă aceste trăsături care o conturează într-o lumină extrem de pozitivă, experiența mi-a dezvăluit faptul ca amorul este duplicitar. Fapt care mi-a întors lumea pe dos. Deoarece pe cât de eliberatoare ar putea părea, pe atât de restrictivă a fost această experiență care m-a făcut, chiar dacă ar părea o exagerare, efectiv să simt ca nu mai pot fi lucid. Însă sunt extrem de ușurat și de fericit că am trecut peste un sentiment pe care nu l-aș fi putut aduce la împlinire, întrucât obiectul afecțiunii mele era deja într-o altă relație. Și sincer să fiu am ajuns să trăiesc o iubire nerealizabilă tocmai pentru că mi-a luat o perioadă mult prea îndelungată sa ajung la concluzia că eu chiar iubesc această persoană.
Acum că am terminat cu toată această polologhie introductivă, să intrăm în subiectul scrierii pe care mi-am ales-o în cadrul acestui atelier de creație literară, anume cum un necunoscut sau mai bine spus, o simplă cunoștință poate deveni un lucru indispensabil propriei existențe. Sau cum a afirmat Camil Petrescu în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese casă ai surâsul ei.” Care poartă un adevăr sfâșietor,pentru că prezintă dependența în forma ei cea mai fundamentală, pe care ajungi să o nutrești față de cineva pe care iubești, dacă ar fi să ne raportăm strict la propozițiile„ Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică.”
Acest aspect experimentându-l eu însumi, chiar dacă a fost pentru prima dată, prin felul în care ajunsesem să îi caut mereu privirea ființei pe care o iubeam, făcând acest lucru instinctiv, și nici nu vreau să povestesc zilele în care nu mă saluta sau în care era mai distantă față de mine, deoarece disconfortul pe care îl simțeam începea să capete dimensiuni catastrofale și mă simțeam surghiunit de întreaga lume, deoarece întreaga lume ajunsese să se restrângă într-un trup firav cuprins într-un brâu de gingășie țesut din frumusețea inocenței ei înnăscute și în ochii de abanos ai acestei ființe, care parcă priveau orizontul cu o curiozitate copilăroasă pe care nu o pot descrie altfel decât ca fiind pur și simplu superbă, și al cărei zâmbet emana o candoare atât de liniștitoare încât ai putea-o compara cu serenitatea pe care o icoană o trezește în sufletul unui credincios.
Da… atât de gravă era situația. Și nici nu cred că vreau să detaliez cât de chinuit mă simțeam în clipele în care nu o aveam în preajma mea, deoarece chiar dacă ar părea că dramatizez prea mult, nu cred că am mai cunoscut o durere atât de profundă, a cărei origini să provină dintr-un vid sufletesc pornit de absența unei persoane care îmi pusese , ce-i cert, în mod inconștient inima în lanțuri.
Singurele foloase ale acestei experiențe pe care le pot enumera sunt faptul că mi s-a înfățișat caracterul iubirii care pare a fi creat în mod exclusiv pe baza oximoronului, deoarece iubirea este atât de ilogică încât la un moment dat pare să prindă o logică proprie, acest sentiment te schingiuiește tocmai prin dezmierdările pe care ți-le aduce și te captivează în mod paradoxal pe baza propriei volițiuni,per total amorul fiind un sentiment sublim și grotesc; celălalt folos pe care l-am căpătat în urma acestui„chin” este faptul că am ajuns să fiu conștient de cât de pasional și concomitent fatalist pot fi, și de altfel m-a făcut să îmi doresc să mă fi născut aromantic. Și desigur, m-a făcut să îmi dau seama de cât de ușor poate fluctua existența cuiva mai întâi sub semnul ignoranței și apoi sub semnul hiperconștientizării,deoarece Camil Petrescu prin intermediul alter egoului său, Ștefan Gheorghidiu, a avut extrem de mare dreptate când a afirmat că iubirea este progresivă, începând ca o compoziție muzicală, mai întâi în piano, numai ca apoi să culmineze în fortissimo.
Alex Uțiu este elev la Colegiul Național „Ion Creangă” din București
