de Radu Alexandru Ianoș
Personal am găsit foarte interesant acest tur și mi-a dat într-adevăr de gândit, lăsând la o parte cantitatea mare de informații aflată în cele 4 zile. Mai mult decât atât, turul a fost impresionant – în adevăratul sens al cuvântului – la nivel emoțional și sentimental, ba chiar îndrăznesc să spun (nu din lipsă de respect și sper să nu fie interpretat astfel) că exista ceva poetic în vederea locurilor unde atâta suferință a fost îndurată.
Un aspect mai mult sau mai puțin neplăcut e faptul că, sincer, sunt de părere că au fost prea multe închisori. Dacă Piteștiul se remarcă prin „Fenomenul Pitești”, Gherla prin faptul că este o închisoare funcțională de maximă securitate, Sighet prin Memorial și Jilava prin arhitectura și atrocitatea condițiilor, eu cel putin nu m-am simțit câștigat după vizitele la Râmnicu Sărat și Aiud, care nu prea mi-au lasăt niciun fel de impresie, mai ales că vizitele plictisitoare consumă din entuziasmul și interesul pe care altfel l-am fi acordat celor mai spectaculoase. În schimb, se poate pune mai mult accent pe alte monumente ale memoriei comunismului, cum au fost Râpa robilor și Cimitirul săracilor, care au fost vizitate mai mult sau mai puțin în trecere și în grabă. Sigur, îmi dau seama că nici n-ar fi fost mai mult de văzut la ele și deci timpul a fost suficient, dar sunt convins că mai puteți găsi și altele pe traseu.
În fine, un alt lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că mulți dintre deținuții politici au fost prezentați nu doar ca martiri, ci ca adevărați și desăvarșiti eroi, care au preferat să accepte detenția pentru idealurile lor. Acum, sunt convins că mulți dintre ei chiar asta au făcut, și pentru aceștia, tot respectul! Dar câți (în special tinerii, studenții și elevii ce-au fost închiși, pe care nici un ghid nu ezită să-i menționeze din câte îmi amintesc) nu au intrat la închisoare fără să-și fi asumat faptul că o simpatie politică de moment le poate pricinui asta? Mai clar, întrebarea mea este: câți dintre acești eroi ce-au suferit pentru idealurile lor nu s-ar fi dezis pe loc de orice idee și n-ar fi lepădat de îndată orice fărâmă de credință (cel puțin în mod public) dacă știau că pentru ele riscau să fie, de exemplu, victimele Fenomenului Pitești? (din nou, să nu se înțeleagă că nu am respect pentru cei ce chiar au făcut-o și că nu tratez cu sobrietate acest capitol al istoriei noastre, ci din contra, încerc să separ ce-i nobil de ceea ce e pur și șimplu conjunctural). Iar legat de cei care și-au păstrat credința chiar și în infernul închisorilor, sincer vorbind, acest fapt nu mi se pare neaparat de lăudat. În împrejurări în care omenia și demnitatea erau răpite tuturor subiecților, credința (în orice divinitate ar fi fost ea, deși discursul public menționează numai creștinismul) rămânea un ultim și intim refugiu împotriva ostilității celorlalți. Ea nu era un ideal pe care și-l păstrau în ciuda agresivității gardienilor (sau celorlalți deținuți), ci un adăpost la care recurgeau tocmai din cauza acestei agresivități, ceva în care se ascundeau și se alinau. Este, analogic, ca și cum cineva ar confisca insulina unui diabetic, și, peste o vreme, oamenii îl laudă pe acesta din urmă că nu a renunțat să încerce în disperare să facă rost de insulină, în ciuda interdicției de a o folosi sau a o avea în posesie. Este pentru că are nevoie de ea, nu pentru că ține la ea! După părerea mea, la fel stau lucrurile și în cazul credinței păstrate în anii închisorii. Lăudabil la amintirea acestor martiri ar fi faptul că apărau și își păstrau credința în mod deschis, chiar și în fața gardienilor, și că nu luau parte (sau în orice caz, că se opuneau pe cât posibil chiar dacă erau forțați să ia parte) la actele de batjocorire a religiei, acte despre care înteleg că se desfășurau adeseori, în special în apropierea sărbătorilor. Asta este întrucâtva o adevarată expresie a păstrării verticalității, însă în opinia mea ușor gratuită în sine, deoarece atâta vreme cât sentimentul religios, spiritul teist și convingerea că divinitatea există și oferă sprijin la nevoie erau pastrate în străfundurile conștiinței, nu era oare mai convenabilă o concesie, chiar dacă facilă și aparentă opțiune a lașității, prin care credința era ascunsă sau renegată în fața gardienilor? Sigur că o parte importantă a credinței este să o afirmi și să o aperi în fața lumii, însă în condițiile date, raportul între numărul de principii religioase păstrate în profunzime și cele câteva negate în aparență pentru a te scuti de tortură mi se pare rezonabil. (Iar pe acest subiect nu am să mai avansez pentru că realizez că deja se afla la limita acceptabilității).
Totuși, cei care cu adevarat merită amintiți și lăudați după parerea mea, însă dintre ale căror nume, prea puține s-au păstrat sunt cei care și-au menținut integritatea și nu i-au trădat pe camarazii lor din libertate sau nu i-au denunțat gardienilor pe colegii lor de închisoare care erau suspecți de diverse alte uneltiri sau demersuri. Așadar, respectabilă mi se pare mai puțin persistența unei convingeri personale (la nivel de afirmare, nu la nivel lăuntric), și mai degrabă consecventă într-o relatie de camaraderie cu o altă persoană sau un grup de persoane de care aparțineau. Cu atât mai mult cu cât e mai la îndemână să ,,dai în gât’’ un fost tovarăș decât să te dezici de Dumnezeu, îmi închipui.
În ceea ce privește comparația cerută între închisorile comuniste și cele de acum, n-am s-o fac, căci mi se pare inutilă (e mai mult decât clar pentru toată lumea prin ce se deosebesc). Ceea ce pot spune însă este că din acest tur am tras mai mult ca sigur învățăminte pe care le pot prezenta sub forma următorului raționament:
Este abominabil, regretabil, condamnabil (și numeroase alte atribute) ceea ce s-a încercat în timpul comunismului românesc prin așa-numita ,,Reeducare prin tortură’’. Este o idee nereușită din absolut toate punctele de vedere, atât prin suferința produsă și victimele rezultate, cât și fiindcă acum e o pată de neșters de pe zestrea justiției române, fie ea acum total diferită de ce era atunci.
Totuși, în sistemul nostru actual, timpul petrecut în închisoare e mai mult sau mai puțin greșit folosit. Bun, am vazut la Gherla cum deținuții sunt mai mereu antrenați în diverse activități (deși mai mult ca să-i țină ocupați – după cum marturisea directorul – pentru propria lor siguranță și pentru păstrarea sănătății fizice și psihice), sau cum sunt educați, atât prin școlarizare oferită celor ce n-au beneficiat de ea la timp, cât și prin cursuri de calificare profesională pentru facilitarea reintegrării după repunerea în libertate. Nu zic, acestea sunt, bineînțeles, inițiative laudabile, dar după parerea mea insuficiente, pentru că nu vizează esența. Precum spuneam și în eseul pentru admiterea în proiect, oamenii acestia se afla ,,în spatele gratiilor’’ mai mult nu ca să-și regrete fapta și s-o reconsidere (aici mă refer la pedeapsa efectivă), deși bineînteles, și pentru asta, însă mai curând pentru că au încălcat o normă socială. Și dacă au încălcat o normă socială, nu te poți asigura c-or s-o respecte în alte împrejurări, iar prin asta, prezența lor în societate reprezintă un risc la adresa cetățenilor. Și aici pot aduce în vorbă ideea comuniștilor, Reeducarea.
Dacă ei sunt acolo pentru încălcarea unei norme, timpul petrecut în închisoare ar trebui să vizeze tocmai înrădăcinarea în conștiința vinovatului a normelor și principiilor sociale de care dăduse dovadă că nu poate ține cont. Este, desigur, important să înveți un deținut alfabetul dacă nu l-a învățat când era la vârsta școlarizării, dar mai important e să-l înveți că eu, ca cetățean, mă aștept să nu fiu, de pildă, tâlhărit când merg pe strada, și că, mai mult, pe asta se bazează conviețuirea noastră, a oamenilor, și că prin urmare nici el nu va avea să se teamă că va fi tâlhărit (la o adică) atunci când va reintra în societate. Acum, e de prisos să precizez că această reeducare s-ar baza pe cursuri de civism (sau pe condiționarea unor privilegii prin dovedirea aplicării lor, precum este, în momentul de față, eliberarea pentru bună purtare) și nu pe tortură, cum era în vremea respectivă. Totuși, aici e momentul să ne punem o întrebare, și anume, în spiritul căror valori trebuie făcută această reeducare? Pentru că fiecare sistem, inclusiv comunismul, își bazează reeducarea pe valorile sale, pe care nimeni nu le poate garanta ca fiind absolute și corecte. Nici măcar valorile democrației, cu care atât de mult ne mândrim, nu pot fi garantate în acest sens. De aceea, subminarea autorității statului cum îi spunem acum, sau ,,uneltire contra ordinii socialiste’’, cum o denumea articolul 209, poate n-ar trebui pedepsită. Sigur, un atentat terorist cu victime ar trebui pedepsit din perspectiva vătămării acestora din urmă, sau spionajul internațional din perspectiva diminuării securității unui stat national prin implicare străină, dar nu vorbeam de astfel de cazuri. Drepturile Omului, singurele care (în teorie) transcend regimuri politice și orice altceva prin universalitatea lor, ar putea fi răspunsul. Deținuții să-și petreaca timpul de detenție fiind reeducați (iar aici nu pot să subliniez mai mult, prin metode efective însă pașnice!) în spiritul Drepturilor Omului.
Dar aici întervine o alta întrebare, și anume, dacă sunt deținuți care nu că n-ar înțelege aceste drepturi, ci pur și șimplu nu sunt de acord cu ele în general și aleg să nu le fi respectat? Dacă luăm cazul ipotetic al unui geniu militar care vrea să înstaureze o dictatură printr-o revoluție sau lovitură de stat în vederea creării unei societăți perfecte (în viziunea lui cel puțin, sau poate chiar perfectă în realitate, n-avem de unde să știm) și dorește realizarea aceasta chiar și prin situații de nerespectare a dreptului la viață al altor oameni? (asemănarea cu cazul lui Lenin este pur și simplu întâmplătoare și total neintenționată). Ar trebui închis, și nu pentru intenția de a destabiliza statul (că tot vorbeam mai devreme), ci pentru nerespectarea dreptului la viață al persoanelor implicate în construirea noii sale ordini sociale (deci pentru motive concrete, de drept comun, nu politice, ca să facem distincția). Ajung așadar în sfârșit și la întrebarea în scopul căreia am construit acest exemplu: odată închis, acest om, care plătește prețul noii societăți ideale (încă odată zic, pentru el, nu neapărat absolut – pentru că dacă ar fi absolut ideală, discuția s-ar muta complet și nu-mi propun să ajung la asta) cu viața unor oameni, ar trebui supus și el aceluiași proces de reeducare ca, să zicem, un criminal în serie închis pentru chiar același numar de victime ca el? N-ar fi oare inuman să-și petreacă viața închis și învățând în fiecare zi că societatea se bazează pe dreptul omului la viață? Să nu se înțeleagă greșit, nu spun că omul respectiv n-ar trebui să fie închis doar pentru că el credea că ,,scopul scuză mijloacele’’, ba din contră, poate chiar închis pe viață, pentru că această convingere a lui ar pune în pericol societatea dacă el ar fi liber, ci întrebarea mea este: ar trebui oare și el reeducat?
În concluzie, știu că această ultimă întrebare contrazice toată teza pe care am încercat s-o elaborez mai sus, și din contră, demonstrează că situația actuală e cea optimă, dar cred că simplul fapt că am construit acest raționament (fie el nul prin autocontradicția prezentată) constituie ceruta comparație între închisorile comuniste și cele de acum, chiar dacă am dus-o la nivel ideatic și nu în ceea ce priveste condițiile oferite deținutilor.
Într-un final, după ce mă întorc din vasta divagație principială pe care am făcut-o, „Turul închisorilor comuniste” este o idee bună și cu siguranță aspectele pozitive le întrec pe cele negative, părându-mi bine că am participat. A fost în același timp educativ și distractiv, ceea ce presupun că vă și propuneați și pentru aceasta țin să vă felicit pentru inițiativa și să vă urez cât mai mult success cu ea în anii ce vor veni, însă mai ales să vă mulțumesc pentru ocazia de a fi participat!
Radu Alexandru Ianoș este elev la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
