Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist sunt memoriile lui Sorin Toma, fost redactor șef al ziarului Scânteia în perioada 1947 – 1960. Despre Sorin Toma știam înainte destul de puține lucruri. Unul dintre ele era legat de celebra serie de articole, „Putrefacția poeziei sau poezia putrefacției”, scrise în 1948, al căror scop era marginalizarea poetului Tudor Arghezi de către regimul comunist. Anul trecut am mai citit un interviu destul de fad publicat în Adevărul din care am aflat că încă mai trăiește în Israel, unde a fugit în 1980, și are venerabila vârstă de 99 de ani (născut în 1914). Întâmplător am dat peste această carte de memorii, publicată în 2004 la Editura Compania. Mânat de curiozitate, pentru a afla mai multe detalii din viața și epoca acestui personaj din vârful regimului comunist, fost nomenclaturist, am parcurs cartea. Deși dintr-o perspectivă subiectivă, ca orice carte de memorii, cartea ne poate ajuta să vedem epoca respectivă dintr-un alt punct de vedere decât acela cu care am fost obișnuiți după 1989.
Totul începe cu perioada interbelică când tânărul Sorin Toma intră în cercurile comuniste. Ce îl motivează? În primul rând originea etnică. Este evreu, iar în contextul antisemitismului exacerbat al epocii comuniștii erau cei care, nu numai că promiteau eliminarea discriminărilor, dar și luptau pentru drepturile minoritarilor. Acesta a fost și motivul pentru în care în timpul războiului refuză să lupte în armata română condusă de Antonescu și fuge în URSS de unde se întoarce apoi „victorios” cu tancurile sovietice. În al doilea rând, deși tatăl său (poetul Alexandru Toma, făcut academician de comuniști), lucrează la editura ziarului Adevărul, deci teoretic face parte din middle-class-ul epocii, familia o duce destul de greu. Condiția muncitorilor din tipografii este una și mai precară, ca de altfel a majorității muncitorilor în acea perioadă. Simpatia tânărului S. Toma merge firesc înspre muncitori. Este martorul mișcărilor revendicative ale acestora și a modului abuziv în care sunt tratați de autorități. Apoi află poveștile celor arestați, pentru care pușcăriile sunt adevărate școli politice și sociale: crezul lor comunist se întărește în ciuda persecuțiilor la care sunt supuși. Și persecuții au existat. Chiar metoda reeducării se pare că funcționa destul de eficient încă de pe atunci: pe ușa celulei gardienii scriau „Deținut, fost comunist” după care îi obligau pe cei vizați să intre. În mod normal aceștia rezistau în fața semnului trădării lor, motiv pentru care erau bătuți și torturați până când acceptau să intre. Se înțelege că foarte puțini au fost cei care au rezistat până la capăt. Iată dar metoda pe care comuniștii doar au preluat-o și au perfecționat-o ulterior pe pielea adversarilor lor! Aflați de data asta de cealaltă parte a baricadei.
După terminarea războiului România este o țară ocupată de facto. În urma negocierilor dintre ruși și vestici Stalin primește mână liberă, astfel încât la București nu se putea instala decât un regim de tip stalinist. Pentru staliniștii români două erau sarcinile imperative: modernizarea economică și socială a țării, ieșirea de sub tutela Moscovei și asumarea unei oarecare independențe naționale. Și scopurile au fost urmate cu îndârjire prin politica pusă în practică de Gheorghiu-Dej. Problema majoră a României după cel de-al doilea război mondial este înapoierea ei cronică, iar obsesia comuniștilor poate fi simplu rezumată: modernizare și industrializare. Unul din capitolele cărții este sugestiv din acest punct de vedere: „Să ne ajugem din urmă secolul”. Recuperarea decalajului istoric se face în două feluri: prin modernizarea agriculturii, ceea ce înseamnă colectivizare după modelul stalinist, și industrializare rapidă. Iar politica de industrializare este planificată la nivel central și pusă în aplicare într-un ritm alert. Apare o adevărată fervoare a industrializării la care oamenii participă cu entuziasm. Conform viziunii lui Dej capitalul ce urma să fie investit în industrie trebuia colectat din domeniul agricol. Muncitorii devin o pătură privilegiată în raport cu țăranii. Acesta este și unul din scopurile reformei monetare: confiscarea în mod indirect a rezervelor bănești ale țăranilor astfel încât aceștia să fie nevoiți să-și vândă mai ieftin produsele. Iar prețurile la produsele alimentare sunt de asemenea impuse, pentru a putea fi mai accesibile celor de la orașe.
Un alt punct important al politicii noii puteri este ieșirea de sub tutela Moscovei. Este gândul pe care Gheorghiu-Dej îl are încă de la începutul mandatului său. Cum își va duce scopul la îndeplinire? În primul rând apropiindu-se cât mai mult de Moscova, astfel încât să capete încrederea rușilor. Încrederea este foarte importantă în cazul unei țări satelit deoarece, o dată câștigată, ea permite o mai mare marjă de manevră, deci o mai mare autonomie. Un al doilea punct al strategiei era așteptarea momentului prielnic pentru a trece la măsuri concrete. Iar aceste momente vor apărea: comportamentul puterii de la București în momentul invaziei Ungariei (i-a preluat pe rebelii maghiari predându-i apoi rușilor) i-au făcut pe cei de la Moscova să considere că România este o țară fidelă și sigură. Trupele ruse au fost retrase doi ani mai târziu (1958). Apoi, în momentul în care au apărut disensiuni între ruși și chinezi, puterea de la București a știut să le speculeze pentru a se îndepărta de Moscova. Această linie a politicii externe inițiată de Dej a fost continuată și de Ceaușescu, culminând cu celebra sa declarație din momentul invadării Cehoslovaciei în 1968.
Liniile importante ale politicii interne și externe sunt în bună măsură rodul voinței lui Gheorge Gheorghiu-Dej. Acesta este descris ca un om cu o voință de fier, care nu-și abandonează niciodată țelul, pe care e capabil să-l urmărească ani în șir, făcând întotdeauna planuri pe care nu le divulga nimănui până la momentul oportun. Un adevărat jucător de șah pe tabla politicii, căruia nu-i lipsește nici fermitatea și nici cruzimea. De altfel anii regimului Dej sunt îndeobște cunoscuți ca o perioadă de teroare. Adversarii politici (atât cei din perioada interbelică, cât și cei din propriul partid) sunt eliminați fără cea mai mică ezitare. În carte sunt prezentate și detalii ale procesului Pătrășcanu, judecat pentru o fictivă trădare și condamnat la moarte. Gheorghiu-Dej urmărește direct procesul prin intermediul unui aparat special instalat în biroul său și dă în direct indicații membrilor tribunalului. Vine și rândul potențialilor rivali din conducerea partidului: Ana Pauker, Vasile Luca, și Teohari Georgescu, acuzați ca fiind „deviatori de dreapta”. Autorul combate teza conform căreia, prin eliminarea acestor membri din ierarhia partidului, Dej ar fi urmărit „românizarea” și desprinderea de Rusia. Asta deoarece informatori ai Moscovei și evrei se aflau și în tabăra fidelă lui Dej și în cealaltă. Deci nu criteriul național a dominat, ci mai degrabă lupta internă pentru putere. Ana Pauker era cunoscută în partid ca opozantă față de politicile promovate de Dej. Este pentru o dezvoltare economică graduală, împotriva colectivizărilor forțate, împotriva canalului Dunăre-Marea Neagră, împotriva politicii de pauperizare a țăranilor prin intermediul politicii monetare etc. Bucurându-se de un prestigiu mare în partid, Dej a trebuit să aștepte momentul oportun pentru a o putea elimina.
Eliminarea adversarilor politici este de altfel o regulă de bază a regimurilor totalitare. Autorul prezintă foarte bine mecanismul prin care funcționează puterea de tip totalitar. Pentru că partidul este doar Unul, iar Doctrina Adevărată e unică, evident că nu sunt posibile abateri. Pluralitatea opiniilor, în caz că este acceptată, se referă doar la chestiuni de nuanță. Adevărul este cel „revelat” de înaintași: Marx, Lenin, Stalin. Un astfel de sistem al puterii nu ar fi posibil dacă cei care îl fac să funcționeze nu ar adera cu toată ființa la idealurile propovăduite. Și aici apare dimensiunea de religie politică a comunismului. Autorul o descrie, în termeni impliciți, atunci când prezintă experiența prin care a trecut. În 1960 este chemat de conducerea partidului și, acuzat de același „deviaționism de dreapta”, este exclus din redacția Scânteii. Absurdul situației este cu atât mai mare cu cât cel în cauză nu-și poate reproșa nimic, a fost tot timpul devotat cauzei partidului, a luptat pentru idealurile în care a crezut cu toată ființa. Se străduie să combată acuzele care i se aduc deoarece nu știe că acestea sunt fictive. Nu are cum să nu aibă încredere în superiorii partidului, care sunt purtătorii de cuvânt ai adevărului suprem. Doar că de data asta zeul, al cărui supus devotat era, i-a jucat o festă…
