Săptămâna trecută am avut ocazia să particip la o dezbatere organizată în cadrul Grupului pentru Dialog Social (GDS) pe tema prezenței religiei în spațiul public și în învățământul școlar. Dezbaterea a fost inițiată în urma semnării protocolului, care a produs atâta vâlvă mediatică, dintre Patriarhia Română, Ministerul Educației și Secretariatul de Stat pentru Culte pe tema predării religiei în școli. Noutatea acestei dezbateri a fost dată de faptul că, cel puțin după știința mea, au fost invitați pentru prima oară la aceeași masă toți actorii posibil implicați într-un astfel de dialog: reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, ai Ministerului Educației, ai Secretariatului de Stat pentru Culte, reprezentanți ai altor biserici și culte religioase (romano-catolici, mozaici, penticostali etc.), intelectuali publici și reprezentanți ai societății civile (GDS și ASUR, pentru a da doar câteva exemple). Și, într-adevăr, ne este destul de dificil să ne imaginăm reprezentanții BOR stând la aceeași masă cu membrii Asociației Secular Umaniste (ASUR), lucru care iată s-a întâmplat!
Rezumatul al dezbaterii poate fi citit aici.
După cum era de așteptat, atmosfera a fost furtunoasă încă de la început. Adversitatea părților implicate, o oarecare suspiciune reciprocă și lipsa exercițiului dialogului pe astfel de teme delicate au făcut ca spiritele să se încingă destul de repede. Moderatorul dezbaterii (Eugen Ciurtin) a început, cu un ton deloc neutru, prin a acuza protocolul care constituia pretextul întâlnirii. Fiecare dintre părțile implicate a răspuns (protocolul nu a fost secret, totul este legal, astfel de protocoale sunt obișnuite etc.), încercând să se disculpe de vina care era plasată implicit în tonul întrebării!
Sesizând faptul că discuția a început prost, și că nu va duce nicăieri dacă va fi continuată pe același ton, Gabriel Liiceanu a luat cuvântul și a lansat temele pe care s-a așezat dezbaterea:
1) Statul român are o problemă cu modul de funcționare a instituțiilor sale. Secretariatul de Stat pentru Culte a fost în subordinea Ministerului Culturii până în momentul în care la conducerea acestui minister au venit miniștri de o altă confesiune decât cea ortodoxă (Kelemen Hunor sau Daniel Barbu). În acel moment Secretariatul a trecut în subordinea Primului Ministru. O astfel de schimbare ne arată că instituțiile statului nu funcționează după reguli, ci după persoanele care ocupă temporar anumite funcții (în cazul de față, ținând cont de confesiunea lor religioasă).
2) Religia este una dintre materiile cele mai importante care se predau în școală, deoarece poate avea influență asupra unui individ (în bine sau în rău) pentru tot restul vieții sale. De aceea este foarte important felul în care sunt elaborate manualele precum și nivelul de instrucție al profesorilor care predau această disciplină (se cunosc cazuri excentrice ale unor preoți / profesori care afirmă că pământul se învârte în jurul soarelui!)
3) Trebuie semnalate unele practici întru totul condamnabile, precum cazul unui inspector de religie din județul Gorj, care a trimis o circulară către profesorii din județ pentru a primi informații referitoare la confesiunea religioasă a elevilor. Informațiile respective urmau a fi folosite pentru a combate fenomenul prozelitismului sectar! În mod evident, astfel de practici nu ar trebui să existe printre angajații Ministerului Educației, iar inspectorul respectiv ar trebui demis (rămâne de văzut dacă acest lucru se va întâmpla, reprezentantul Ministerului Educației a declarat că nu aflase până atunci acestui caz).
În continuare discuția s-a centrat mai mult asupra educației religioase în școli și asupra manualelor de religie. S-au constatat unele neajunsuri (fapt recunoscut și de reprezentanții BOR) și s-au făcut propuneri de îmbunătățire. Reprezentanții BOR s-au arătat mai deschiși spre dialog, lucru datorat poate și faptului că unele critici au venit din partea unor oamenii apropiați Bisericii, ceea ce îndemna spre acordarea unui minim credit. În orice caz, s-a promis faptul că această discuție va fi reluată și, dacă va fi continuată cu bună credință, poate va produce și efecte concrete.
În concluzie, ca martor la o astfel de dezbatere, pot să observ câteva lucruri:
O temă de discuție precum cea dedicată religiei în spațiul public aparține unui topos al modernității clasice. Ea are ca punct central relația dintre stat și biserică. Faptul că tema, un tabu până după anii 2000, stârnește atâtea pasiuni, ne indică fără îndoială raportarea precară a societății românești la modernitate. Deși intrată de 150 de ani pe orbita modernizării, societatea românească nu a reușit până acum să reglementeze raportul dintre stat și biserică și, în special, pe cel dintre stat și biserica majoritară.
Inițial, statul român modern s-a folosit de Biserica Ortodoxă Română pentru a se consolida pe sine. Mărturie stă în acest sens actul secularizării, dar și contribuția oamenilor Bisericii sau ai apropiaților acesteia la edificarea ideologiei statului național. De cealaltă parte, Biserica Ortodoxă nu a înțeles fenomenul modernității, căruia statul a fost nevoit să i se adapteze. Toate acestea au făcut ca relațiile dintre stat și BOR, dar și raportarea membrilor Bisericii la politică să fie fenomene determinate mai puțin de anumite principii și mai mult de anumite împrejurări istorice. De aici și legăturile, încă puțin lămurite, ale membrilor Bisericii cu Mișcarea Legionară (câțiva oameni din sala au luat foc doar la pomenirea acestui fapt!) sau cu regimul comunist. Sunt lucruri care nu pot fi încă asumate și discutate în spațiul public.
Ar fi bine ca astfel de întâlniri să continue în viitor? Personal, cred ca da. Dacă reprezentanți ai instituțiilor statului împreună cu oameni ai Bisericii ar ajunge împreună la concluzia necesității reglementării raportului dintre stat și Biserică și la necesitatea ca formula prezentă în Legea cultelor, referitoare la „neutralitatea statului față de orice credință religioasă sau ideologie atee”, să capete o substanță concretă atunci poate că, cel puțin dintr-un punct de vedere, societatea românească și-ar putea asuma propria modernitate și ar putea ieși din mimetismul în care se complace de cel puțin un secol jumate. Este doar unul dintre aspectele acestei discuții. Cel mai important. Restul, precum finanțarea cultelor, predarea religiei în școli, prezența icoanelor în școli etc., sunt consecințe ale acestui fapt.
