de Maria Andrei
Prezența zilnică a cuiva drag transformă banalul în excepțional pentru că îl întăreşte prin autenticitate, adică atunci când elementul adoraţiei tale trăieşte lângă tine, tu îi poţi vedea mai multe laturi. Atunci când sentimentele tale sunt autentice şi fondate, atunci când nu ai o iluzie despre acel cineva, şi îl ai în proximitatea ta, atunci iubeşti din ce în ce mai mult felul în care subiectul afecţiunii tale se trăieşte pe sine. Este o formă de iubire realistă pentru că nu lasă spaţiu presupunerilor şi imaginaţiei – care nu ajuta uneori. Atunci când ai aproape pe cine iubeşti poţi să faci ceaiul cu cineva şi uneori asta e o fericire mai mare decât să ieşi în oras cu cel mai atrăgător băiat din şcoală sau să mergi la bal. Nu este vorba despre vreun prinţ, este vorba despre hainele lângă care iţi pui haina ta. Să ştii că în cuier se află o jachetă de piele care va îmbrăca mâinile ce te vor îmbrăţişa dimineaţa când îţi începi ziua. Atunci când ai aproape pe cine iubeşti nu trebuie să mai scrii scrisori. Atunci când poţi iubi păstrând lângă tine pe cine iubeşti, înveţi chiar să iubeşti, eşti iubit doar tu, nu proiecţia ta. Mi se pare că în secolul în care trăim noi e mare nevoie de prezenţa zilnică, pentru că suntem încurajaţi foarte mult să ne dorim proiecţii, nu realităţi. Cred că trebuie să învăţăm să iubim aşa cum iubeau bunicii nostri, cu bătături, fără dinţi, fără texte.
Făcând referire la “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” putem spune că Gheorghidiu s-a îndrăgostit de fata care pentru el a reprezentat exceptionalul (cea mai frumoasă fată de la Litere). Excepţionalul cotidian poate deveni obişnuinţă, obiectul sau subiectul cândva excepţional este banalizat odată cu explorarea sa şi cu trecerea timpului. Gheorghidiu nu poate tolera fptul că Ela, după ce moştenesc o avere mai mare, rupe firul obisnuinței.
Excepţionalul trebuie trăit şi nu comemorat. Excepţionalul ori se reinventează, ori se banalizează.
Maria Andrei este elevă la Liceul Teoretic „Ioan Petruș” din Otopeni
