În data de 16.12.2016 am avut o întâlnire cu doi sirieni stabiliți în România. Motivul? Simplu: Alep! De-o parte avem o delegație siriană care mulțumește ambasadei ruse că le-au eliberat orașul. De altă parte, avem o altă perspectivă care arată că Alep a recăzut în mâna unui regim la fel de violent și criminal. Firește, acum am fi tentați să spunem: sigur că era preferabilă dictatura Assad oricât de violentă, eliberării, dacă prin eliberare înțelegem ISIS, Hezbolah, Frații Musulmani și alți ”prieteni ai libertății”. Totuși, un lucru e clar: nu există băieți buni în Siria! Cum spuneam, nu trebuie să ne grăbim să vedem Rusia ca o putere eliberatoare. Pentru o bună parte din sirieni regimul Assad este exact la fel de violent ca și contraponderea sa islamist-descreierată. Mai mult, există date care indică faptul că trupele de jihadiști au fost create și folosite pentru a teroriza populația civilă tocmai pentru ca regimul să poată poza în legitimul salvator. Cine să poată decurca ițele complicate ale unui conflict atât de violent? Nimeni. Nici nu cred că avem instrumentele și resursele necesare. Dar putem discuta cu cei direct implicați. E foarte simplu să ne dăm cu părerea despre sirieni uitând că ei sunt oameni de lângă noi care ar trebui chestionați în legătură cu ce cred ei că se petrece în țara lor. Inițial m-am întâlnit cu Mazen și Jamal pentru că știam că ei țin legătura cu civilii rămași în Alep. Totuși am decis că povestea lui Jamal merită să fie spusă. Cred că ne dă dimensiunea ororii înr-un mod în care nici un comentariu politic n-ar putea-o face.
– Jamal, când ai venit în România?
– În 1980.
– În ce context?
– Am venit pentru studii.
– Se ofereau burse?
– Pentru unii da, pentru unii nu. Eu am fost ceea ce se numea pe vremuri un student ”valutist”, adică îmi plăteam studiile.
– Și ce ați studiat?
– Am terminat în 1988 medicină generală. Ulterior am făcut specializare în medicină internă.
– Și acum profesați în România. Cum de v-ați decis să rămâneți?
– E o poveste lungă. Nu poți decide așa… Când stai undeva înseamnă că îți place. Dar nu a fost numai asta. Am venit în România la o vârstă destul de fragedă, la 18 ani. În Siria mi-am petrecut copilăria. Acolo m-am născut, dar nu mi-am făcut prieteni adevărați. La vârsta cristalizării personalității eu eram în România. Cred că a fost cel mai important lucru care m-a împins să rămân aici.
– Dar totuși era perioada comunistă. Ceaușescu era încă la putere.
– Cred că principalul motiv a fost că mie mi-a plăcut, ca țară, ca popor. Poate unii se desconsideră și fac afirmații peiorative. Eu am găsit românii foarte culți, și nu doar asta. Foarte sociabili, fără prejudecăți.
– Deci nu te-ai simțit discriminat?
– Absolut deloc. Din contra. Am fost foarte bine primit.
– Dar familia a rămas în Siria.
– Da, părinții au rămas. Din păcate au murit. Am însă rude mai îndepărtate, veri, de pildă, pe care îi știu mai mult din auzite.
Ai mai fost în Siria?
– Da, mergeam cam odată pe an. Înainte să mi se aplice o pedeapsă.
– Adică?
– Am avut interdicție să mai intru în Siria. Și a fost o interdicție elaborată bine. În ce sens? Pe vremea aceea, ca și acum, în Siria era un regim totalitar. Pe atunci era un regim totalitar și în România. Aceste tipuri de regimuri se înțeleg bine între ele. Nici nu voiam să vă spun, dar dacă m-ați întrebat dacă mergeam des în Siria, mă simt obligat să vă povestesc ce s-a întâmplat. Era anul 1983. De ziua noastră națională se organizau evenimente la ambasada noastră. În acel an, 1983, un fost coleg de facultate mi-a sugerat să particip și eu. Eu, de obicei, nu participam la nimic din ce aparținea statului. De ce? Mi-era frică efectiv să nu greșesc, să nu spun ceva nelalocul lui și să se interpreteze greșit. Mai bine, din capul locului, nu mă duc. Și mă fac că nu știu nimic. Cam asta a fost ideea mea. Și am spus, nu. Colegul mi-a spus că e mai bine să vii că dă bine față de cei de la ambasadă. Evident, cei de la ambasadă aveau informatori printre studenți. Eu eram mai rău văzut având în vedere că eu nu eram bursier. Însemna, că dacă sunt pe cont propriu financiar vorbind, înseamnă că și viziunile mele sunt tot așa, mai individuale, mai particulare. Însemna că eu, cumva, sunt anti-regim. Adică s-a mers foarte departe.
– Indiscutabil.
– Totuși am spus că dacă el insistă, el fiind membru într-o organizație a studenților sirieni din străinătate. Am zis să mă duc totuși. Văd eu pe urmă ce e. Tac din gură și asta e. Chiar dacă e rău, tot închid gura. Nu răspund la nimic. Dar parcă a fost ceva predestinat să se întâmple. De ce ți-e frică nu scapi. În timpul evenimentului a venit unul dintre organizatorii de la ambasadă și mi-a spus că, uite, vin niște invitați, sunt străini nu sunt sirieni, și nu poți sta aici. Atunci m-am mutat în rândul al patrulea sau al cincilea și mă uitam naiv la ce se petrece. Eram mult prea tânăr atunci. Și atunci am zis Ok, nici o problemă! Și m-am dus în ultimul rând. Am zis, chiar aici, în ultimul rând, nimeni nu mai vine să mă deranjeze. În spatele meu era peretele. Și stăteam pe margine. Și, în timpul spectacolului, vine iarăși persoana respectivă și îmi spune că uite, trebuie să te ridici că vine cineva. Și mi-am zis, e ceva în neregulă. Cine să mai vină? Și atunci m-am ridicat și am spus: ”Ceea ce faci tu nu e bine”. Dintr-o dată s-a supărat. Deși n-am spus nimic altceva. Dacă vin niște străini trebuie duși mai în față. La care el mi-a spus: ”A, tu refuzi?”. I-am răspuns: ”Nu știu ce ai înțeles”. ”Ba nu, ești antiregim”. Îmi spune direct. ”L-ai înjurat pe președinte”. Deci niște cuvinte pe care mi le atribuia fără ca eu să scot vreun sunet măcar. Și eu i-am dat o replică dură, dar nu la adresa președintelui, ci la adresa lui personal. Am plecat de acolo. A doua zi a venit fostul coleg de facultate cu o falcă-n cer și cu una-n pământ. ”Ce ai făcut? Ce mi-ai făcut mie? L-ai înjurat pe președinte. Faci parte din mișcările teroriste anti-regim”. Și i-am spus: ”eu n-am spus așa ceva!”.
– Dar cred că deja îți făcuse raportul.
– Da, deja îl făcuse, îl trimisese deja în Siria. Mi-a spus că o să suport consecințele. Dată fiind situația, că tot știam că mi se făcuse raport și că am fost declarat anti-regim, am zis că nu mai am mare lucru de pierdut. Am zis să-mi iau revanșa. Eram tânăr și puțin rebel.
– Dar nu îți era teamă pentru părinți? Că o să le facă rău în țară?
– Ba da. Dar eu mă trag dintr-o familie mai numeroasă și cunoscută ca fiind anti-regim, anti-comunistă, anti-ruși.
– Știu că în România acelor vremuri arma de șantaj era familia. Dacă te manifestai împotriva regimului în afara țării putea avea de suferit familia.
– La noi așa e și acum, pentru că nu s-a terminat. Atunci însă m-am interesat unde stă respectivul cu care am avut altercația și l-am urmărit, am avut un mic ”meci”. Am zis că dacă tot s-a ajuns aici, măcar să merite. Atunci parcă a căzut cerul. A venit iar la mine fostul coleg. M-a acuzat că l-am omorât în bătaie pe respectivul. Și i-am zis: ”voi cam mințiți”. Am vorbit și cu ai mei și le-am spus ce s-a întâmâmplat. Atunci am contactat pe cineva din România care aparținea regimului și am făcut puțin lobby ca să mă introducă la ambasadă ca să explic situația. Am intrat acolo, nici nu-l știam pe ambasador sau pe altcineva. Înainte de asta mă duceam o dată sau de două ori pe an ca să-mi vizeze certificatul școlar.
– Și ce s-a întâmplat?
– De cum am intrat acolo au început să mă acuze. Că n-am obraz, că mi-am defăimat țara, că l-am agresat pe individul acela. Am spus că nu e adevărat și am susținut punctul meu de vedere. Am întrebat, dar unde este persoana care mă acuză? Să vină aici, așa mi se pare corect! L-au strigat să se prezinte în birou. Când l-am văzut mi s-a părut că e prea bătut. Și le-am spus: eu nu cred că e rezultatul altercației cu mine. Și l-am întrebat: măi, eu ți-am făcut așa ceva? Uită-te la mine, dacă sunt eu. La care el, s-a uitat la mine, și cred că Dumnezeu așa a vrut, și i-a zis responsabilului respectiv: nu mai țin minte!
– Mazen: de frică, să nu mai mănânce iar bătaie!
– Eu nici nu mă așteptam să spună cuvintele astea. Responsabilul s-a enervat foarte tare și l-a dat afară. Eu m-am uitat în ochii responsabilului cu securitatea și i-am spus: vedeți, dacă eu eram vinovat, îmi asumam. El o ținea pe-a lui. Mi-a spus că raportul s-a dus în Siria și să mă descurc acolo. Am spus ok și am plecat. Am stat apoi un an de zile.
– Și apoi, când te-ai întors în Siria ce s-a petrecut?
– Mazen: Înainte să plece și-a întrebat famillia dacă e ceva în neregulă.
– Am primit asigurări că mi s-a rezolvat situația și că pot să vin în țară în vizită pentru o lună de zile sau câteva săptămâni. M-am dus ca orice om normal. Dar trebuie să știți că în anul 1982 au avut loc atentate în Alep și Hama puse la cale de Frații Musulmani. Deci acolo au fost evenimente sângeroase.
– Atunci Frații Musulmani erau veniți din Egipt sau erau ”producție locală”?
– Ei au început în Egipt, dar pe urmă s-au extins și în Siria. În acea perioadă trupele de securitate erau într-o alertă maximă. Dar eu am tratat cu indiferență. Am zis să mă duc totuși, deși știam că evenimentele erau proaspete. Atunci aproape un sfert sau mai bine din orasul Hama era distrus.
– Mazen: au fost 20.000 de victime.
– Da, au fost 20, 30 de mii de victime.
– La proporțiile de acum ale dezastrului, 20-30 de mii e ceva așa…Asta se întâmpla în 1982. Trupele de securitate erau foarte puternice.
– Știau tot despre tine?
– Da, exact. De cum am ajuns în țară, de la pașapoarte, de la aeroport m-au înhățat ca hingherii. Nu știam ce mi se întâmplă. Dar am luat-o în râs. Nici nu acordam importanță. Dar de atunci am petrecut patru luni într-o încăpere sub pământ.
– Mazen (râde): n-a găsit altă rezervare decât acolo!
– Dar de ce făcuseră închisoarea sub pământ?
– Nu era închisoare.
– Dar ce era?
– Era un loc de detenție pentru cei care veneau din afara granițelor țării. Cred că eram acolo aproape 70 de persoane într-o groapă. Ne scotea de acolo. Ne pescuiau, mai exact. Cum să-ți spun că era acolo. Era o groapă cam de șase pe șase metri. Noi eram aproape 70. Și stăteam jos cu picioarele la piept lipiți unul lângă altul. Pe pereți curgeau apele. Nu aveam nici o lumină. Și te întrebi, dar voi nu aveați nevoie de toaletă. Nu, pentru că nu mâncam.
– Cum ați rezistat patru luni?
– În fiecare zi plecau câte patru, cinci oameni morți de acolo. În prima lună, în luna de foc, te scoteau o dată la două zile, pur și simplu pentru a te maltrata. Pur și simplu. Nu scoteau nici un cuvânt.
– Deci pur și simplu te luau și te băteau?
– Pur și simplu. În fiecare zi schimba mecanismul, metoda. Nici nu vreau să îmi mai amintesc acele zile.
– Dar nu te punea să declari ceva?
– Nu, pur și simplu te maltrata. La început m-a întrebat cum mă cheamă. Nici n-am apucat să termin și eram lipit de perete. Îți puneau de pildă niște ochelari care aveau proeminențe ca niște nuci pe fiecare lentilă. Când îi puneau îți veneau direct pe ochi. Ca să te doară sau să orbești. Asta ți se spunea: ”pentru asta ai venit, să mori. Trebuie să plătești, ești un trădător!”
– Dar nu aveai varianta să mori direct?
– Asta le-am spus. Oricum, asta era cea mai mare dorință a oricărei persoane reținute acolo. Cea mai pură doleanță era să mori. Asta îmi doream cel mai mult. Să îi spun persoanei, procurorului, deși nu cred că era un procuror, să îi spun ”omoară-mă”. La final mă târau de colo, colo.
– Erau și femei încarcerate acolo?
– Nu, doar bărbați.
– Dar în România veniseră și femei sau doar bărbați?
– Erau mult mai mulți bărbați.
– Au fost doar două studente reținute, dar nu au fost maltratate.
– Mazen: Eu știu cazuri de femei care au ieșit cu copil de acolo. Au intrat acolo. Știu un caz in Palmira care a ieștit după șase ani cu copilul din închisoare. Când a ieșit de acolo copilul se temea de oameni și își acoperea ochii pentru că nu văzuse soarele.
– Dar asta se petrecea în perioada aceea sau acum recent?
– Da, în acea perioadă până în anii 90 a fost o teroare.
– Dar pe urmă cum de ți-au dat drumul?
– A fost la intervenția pe care tatăl meu a făcut-o la cineva din regim. Dar nu un oarecare. Era cineva care vorbea zilnic cu președintele. Deci nu era o persoană obișnuită. Era genul care ridica telefonul și vorbea cu președintele. Persoana respectivă a fost omorâtă tot de regim, dar nu din pricina mea. Tatăl meu mi-a povestit apoi. S-a dus la persoana respectivă și i s-a spus. Da, o să dau ordin acum, dacă el trăiește, nu o să îl poți vedea o lună de zile.
– Și așa ai ieșit. Și într-adevăr nu te-a lăsat să-ți vezi tatăl o lună de zile?
– Eu când am ieșit am crezut că mi se îndeplinește dorința mea.
– Că o să te omoare?
– Da! Asta i-am rugat eu. Clipă de clipă, zi de zi, de fiecare dată când mă scoteau, nu că îi rugam, îi înjuram, îi provocam. I-am provocat cât am putut. Știi de ce? Când te maltratează e ceva de nedescris. Orice aș spune acum nu pot reda intensitatea trăirilor. După ce se termina ”evenimentul”, așa îi spun încercând să fac haz de necaz, fiecare celulă din tine te doare într-un fel. O durere insuportabilă care te făcea uneori să leșini. De fiecare dată când mă luau mă gândeam nu la ce o să-mi facă, pentru că era chestiune de minute, mă gândeam la ce o să simt după. Durerea era insuportabilă. Era imposibil să suporți așa ceva.
– Și pe urmă unde te-au dus?
– La spital.
– Ca să nu te vadă familia în situația în care te aduseseră?
– Da. Și acolo era un ”psihiatru” care era de fapt un securist care venea zilnic lângă mine pretinzând că e medic psihiatru. Îmi spunea mereu să nu spun nimănui ce s-a petrecut, să plec din Siria și să nu mă mai întorc. De fiecare dată când deschidea pliscul îl înjuram. Ajunsesem într-o stare în care mi-era lehamite și mi-era mult mai ușor să-i înjur decât să nu spun nimic. Se acumulase deja atâta frustrare și durere încât, în mod paradoxal, mă simțeam atât de liber. Era ca o stare din care nu doream să mă trezesc. Mă simțeam atât de liber, spuneam tot ce voiam, lucruri pe care nu le-aș fi spus în mod normal. Țin totuși să povestesc cum a fost când m-am văzut prima oară. Nu era o oglindă ca nu cumva să facă cei internați vreo prostie, era un fel de suprafață care reflecta imaginile. M-am uitat acolo și am văzut o persoană în oglindă și m-am uitat în spate. Oricum, abia mă țineam pe picioare. Mă țineam de perete și de chiuvetă. M-am uitat în spate. Nu era nimeni. Mă uitam, întrebându-mă, dar ce-o vrea ăsta de la mine? M-am retras și mă uitam în spate. Când am revenit spre oglindă mi-am dat seama că eu sunt. Nu-mi venea să cred că așa arătam. Prima reacție a mea a fost să râd, dar fără să vreau am izbucnit în plâns. Dar la noi e o chestiune de onoare pentru un bărbat. Nu e ok să plângi. Și atunci, instantaneu mi-a venit acest gând în minte și mi-am zis ”Stăpânește-te, ești bărbat!” Și, care-i problema. Atunci mi-am dat seama că o să mă elibereze și n-o să mă omoare. Într-un fel regretam. Mai bine nu mă cuprindea sentimenul ăla! Atunci am simțit că a început să mi se îngrădească libertatea.
– Incredibil. Ajunseseși la o stare în care nu mai aveai de ce să îți fie frică.
– Absolut. Era un sentiment atât de dulce. Dintr-o dată parcă a început să mi se îngrădească libertatea și să pierd acest sentiment. Am stat în spital o lună și vreo nouă zile. Acolo mereu îmi spunea să plec și să nu mă mai întorc. Am tăcut, a trecut perioada și am ieșit afară.
– Mazen: câte kilograme ai avut când ai ieșit?
– 48. Îmi amintesc când venea tata, Dumnezeu să-l odihnească, nu m-a recunoscut. I-am luat mâna și n-a suportat priveliștea. Și atunci a strigat…Nu pot reproduce ce a spus. În fine, nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Dar nici nu voiam să povestesc despre cazul meu pentru că ce mi s-a întâmplat mie e egal cu zero pe lângă ce au pățit alți compatrioți ai mei. Nu era vorba doar despre maltratare. Au fost mutilați. Le tăiau organele genitale, degete, urechi și mureau. Și făceau asta în fața noastră.
– Când făceau lucrurile astea se mascau?
– Călăii da. Dar când venea procurorul noi eram legați la ochi.
Sfârșitul părții I a interviului
Foto 1: Mazen Rifai
Foto 2: Jamal Serbu