Anul trecut, cu ocazia aceluiași 15 ianuarie pe care îl aniversăm și azi, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a lansat în stilul său direct și tranșant câteva teze „șocante” despre poet: Eminescu a fost ateu și raționalist și Eminescu nici măcar „nu a fost român”! Cele trei afirmații erau menite, după spusele proprii, să zgâlțâie imaginea clișeu a poetului național, „romantic, iresponsabil și boem”! Au fost ele însă făcute, după cum s-a spus, doar pentru a mai produce puțină vâlvă în jurul lui Eminescu, sau autorul lor reușește să aducă argumente plauzibile pentru cele ce afirmă?
Pentru a susține teza ateismului lui Eminescu CTP invocă câteva citate din scrierile poetului. În primul rând citează câteva versuri din Împărat și proletar precum „Religia – o frază de dânșii inventată” sau „Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.” Evident, după cum s-a mai spus, aceste versuri nu pot fi o dovadă pentru ateismul lui Eminescu, deoarece ele reprezintă poziția proletarului în întreaga economie a poemului. Nu te poți folosi de spusele unui personaj al autorului pentru a ști ce crede autorul însuși. Apoi, sunt reluate câteva pasaje dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle unde poetul devine sincer în intimitate: „nu înțelegi că pentru un suflet cât de sceptic și cât de necredincios totuși există necesitatea de a crede și de a iubi? Cu cât această necesitate a fost negată prin rațiune, cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă.” Poetul îi mărturisește neputincios iubitei că nu este capabil să creadă în nimic și nici măcar să iubească.
În privința caracterizării lui Eminescu CTP afirmă cu precizie: „raționalism, ateism, pozitivism, luciditate, ironie și auto-ironie, scepticism”. Structura lui Eminescu era cea a unui tip raționalist și lucid, imaginea poetului dezordonat și lunatic, pe care o avem din descrierile unor contemporani, fiind doar o simplă mască care ne induce în eroare, o diversiune față de structura sa de tip profund serios. De altfel, asocierea lui Eminescu cu romantismul târziu al Europei este o greșeală, deoarece „Eminescu nu are treabă în structură, în esență, cu romantismul, are treabă în formele de manifestare poetică, dar nu în structură”.
Iar în privința ultimei afirmații, a „neromânității” lui Eminescu, autorul însuși ne lămurește că e vorba despre o exprimare metaforică pentru a exprima faptul că poetul era un tip profund serios, fiind diferit din acest punct de vedere de majoritatea românilor. Deci, dacă ultima afirmație este clară, celelalte două sunt, din punctul meu de vedere, cel puțin discutabile. A fost Eminescu ateu, după cum el însuși mărturisește pe alocuri? Era el un tip raționalist deghizat sub masca romantismului? O astfel de deghizare ar fi fost desigur cu atât mai abilă cu cât, după cum știm cu toții, romantismul pune accentul pe dimensiunea fantezistă și irațională. Pentru a răspunde la cele câteva întrebări aș vrea să fac mai întâi câteva precizări despre termenii principali ai discuției: ateu, raționalist, romantic.
Ce este un ateu?
Ateismul modern este un curent care se dezvoltă în Europa secolelor XVIII-XIX pornind de la filosofia raționalistă și iluministă. O dată cu dezvoltarea metafizicii raționaliste moderne s-a observat că Dumnezeu devine o ipoteză inutilă sau un termen golit de conținut deoarece lumea poate fi explicată de la anumite premize pe care le stabilim prin observație. Metoda experimentală a dus la dezvoltarea științei pozitive și apoi la edificarea scientismului ca viziune despre lume. Ateu ajunge să fie cel care, bazându-se pe argumente raționale tăgăduiește existența lui Dumnezeu (acesta ar fi un ateism „slab”, asemănător cu agnosticismul), sau cel care încearcă să aducă dovezi științifice și raționale prin care să demonstreze că Dumnezeu nu există. Aceasta este forma „tare” a ateismului, iar un astfel de ateu poate deveni un fanatic al cauzei sale, căutând în continuu dovezi pentru noua sa „credință”: că Dumnezeu nu există! Oricum, ateismul modern este intim legat de dezvoltarea raționalismului și a științei.
Ce este un raționalist?
Raționalismul se dezvoltă tot în perioada modernă și are ca punct de plecare filosofia lui Descartes. Kant este poate autorul cel mai reprezentativ pentru filosofia raționalistă, pentru el Dumnezeu nu există decât pentru că este o ipoteză necesară rațiunii practice. Raționalistul cunoaște lumea pornind de la datele sensibile ale experienței și bazându-se doar pe înlănțuirea argumentelor logice. Totul se reduce la relația limpede dintre cauză și efect și la principiul rațiunii suficiente. În secolul XIX, exemplar pentru paradigma raționalistului, este omul de știință.
Ce este un romantic?
Romantismul este un curent cultural reprezentativ pentru Europa secolului al XIX-lea care apare ca reacție față de filosofia raționalistă modernă și față de ideologia iluministă a burgheziei în expansiune. De aici accentul pe care romanticii îl pun pe sentiment și fantezie (ca opuse rațiunii) și refugiul în trecut, cu exaltarea lumii medievale și divinizarea istoriei (ca reacție față de lumea prezentă pe care o construiesc burghezii). În cartea sa, pe care o dedică romantismului, Carl Schmitt vorbește despre romantism ca structură ocazională. Ocazionalismul este aici opus structurii cauzale. Relația cauzală, definitorie pentru gândirea rațională, presupune existența unei relații previzibile și adecvate între cauză și efect, așa cum este ea cel mai bine descrisă de fizica mecanică sau cum se găsește în viața organică, în relația dintre stimul și reacție. Spre deosebire de cauză, ocazia definește o relație perfect inadecvată între termeni, care scapă oricărei previziuni și oricărei obiectivități. Orice element concret poate fi ocazia unui efect incalculabil: spre exemplu vederea unui peisaj frumos poate trezi trăiri nebănuite sau poate deveni pretextul unei poezii sau a unui roman.
Se știe că romanticii au exaltat ideea de geniu. Geniul este, după spusele lui Novalis, acela care se folosește de orice împrejurare a vieții sale (a mânca, a vorbi, a munci, a simți, a dansa etc.) ca de o ocazie pentru a acționa, pentru a realiza ceva extraordinar. Și de aici definiția etimologică a romantismului, dată tot de Novalis: „toate întâmplările noastre sunt materiale din care putem face ce vrem. [Toate] sunt o verigă a unui lanț infinit, începutul unui roman fără sfârșit”. Pentru un romantic, realitatea cu diversele împrejurări pe care ni le oferă nu este decât un pretext pentru a trăi sau a scrie un roman. De aici subiectivismul și demiurgismul romanticului. Căci pentru el centrul existenței nu este Dumnezeu sau un principiu, ca în cazul teologilor sau al metafizicienilor, ci este propriul său eu creator. Romanticul își asumă poziția creatorului, fără a împinge această teză la ultimele consecințe. Structura ocazională care îl definește nu îl lasă să se fixeze asupra unuia din termenii relației. De aceea eul său balansează între infinitele lumi ale imaginației și oboseala și deziluzia față de finitudinea acestei lumi, între iraționalul inspirației divine și poziția sceptică și rațională pe care o are față de lumea din jur, între nevoia de a crede într-o divinitate și imposibilitatea de a trăi acest fapt. De aici și ironismul practicat de romantic, care este formula prin care reușește să se acomodeze temporar cu aceste anti-teze.
Dacă avem în vedere portretul romanticului trasat în câteva tușe subțiri mai sus, observăm că acesta i se potrivește și lui Eminescu. Căci și Eminescu a fost pe de-o parte stăpân peste lumea medievală a românilor și a inventat o mitologie a dacilor activă și azi, dar i se plângea Veronicăi de povara vieții zilnice, de boală și oboseală; a fost muncitor, ordonat, rațional, sceptic și lucid în gândire, dar în același timp neîngrijit, boem și excesiv în comportament; a fost atins de multe ori de aripa inspirației divine, dar fără a reuși să creadă într-o divinitate anume. De aceea putem spune, după cum el însuși o face, că Eminescu a fost structural un romantic. Deși are o dimensiune rațională, care nu poate fi negată, tipul rațional este totuși departe de Eminescu. Pentru el romantismul nu este o simplă mască, o modalitate disimulată de exprimare, ci este o viziune asupra lumii care îi marchează și viața și opera. Dacă ar fi să reluăm întrebarea din titlu, am putea răspunde că Eminescu a fost raționalist, dar un „raționalist mânat de fantezie” și a fost ateu, dar „un ateu care a simțit inspirația divinității”.
