Acum o săptămână a apărut în presă știrea conform căreia ministrul educației, dl. Mircea Dumitru, urmează să emită un ordin prin care să reglementeze în mod legal timpul pe care elevii îl alocă efectuării temelor de casă pe care le primesc de la școală. Recunosc că citind titlul articolului gândul mi-a zburat instant spre un scenariu distopic în care statul spune, de data asta copiilor, ce ocupații domestice să aibă! Apoi, citind declarația domnului ministru, am aflat că măsura are drept scop protejarea elevilor, care nu mai fac față numărului mare de sarcini cu care profesorii îi solicită. Și totuși, după ce am citit știrea, am rămas în continuare cu nedumeriri și cu sentimentul unei situații bizare : este potrivită o măsură legislativă, prin care statul își exercită autoritatea sa, pentru a reglementa timpul necesar pregătirii zilnice a unui elev? Reflectând asupra problemei, recunosc că nu am putut găsi argumente favorabile. Decizia mi se pare nepotrivită, din câteva motive pe care o să încerc să le enumăr mai jos.
Ce înseamnă un astfel de ordin?
În primul rând mi se pare că această decizie denotă o profundă lipsă de încredere. A autorităților, a părinților și elevilor în profesori. Și viceversa. Dacă funcționarea societății moderne presupune gratuitatea și obligativitatea educației pentru viitorii cetățeni, atunci este evident că societatea, prin intermediul statului, asigură aceste servicii cu ajutorul profesorilor și, în consecință, profesorii sunt cei cărora societatea le-a delegat autoritatea. Autoritatea profesorului în fața elevului e dată de cunoștințele pe care acesta le posedă și de folosirea metodelor pedagogice pentru a transmite mai departe aceste cunoștințe. Or, în cazul de față avem de-a face cu o decizie prin care statul intervine în relația dintre profesor și elev, mai precis intervine împotriva autorității profesorului și pentru apărarea elevului. Cu alte cuvinte, o instituție a statului nu are încredere în felul în care profesorul își exercită autoritatea pe care societatea i-a delegat-o, tot prin intermediul statului. Dacă așa stau lucrurile, atunci avem două posibilități : a) fie avem de-a face cu autoritatea abuzivă pe care o instituție a statului (ministerul) o exercită asupra profesorilor, întervenind în mod discreționar pentru a limita autoritatea pe care tot statul le-a acordat-o ; b) fie această intervenție este legitimă, fiind justificată de abuzul profesorilor asupra elevilor. Și într-un caz, și în celălalt, avem de-a face cu un abuz de putere și cu o măsură pe care o instituție a statului o ia, finalmente, împotriva propriei sale autorități.
În al doilea rând, mi se pare că spiritul unei astfel de măsuri este profund anti-pedagogic. Dacă relația dintre profesori și elevi este viciată, așa cum putem bănui din cele spuse anterior, atunci este puțin probabil ca ea să poată fi normalizată prin astfel de măsuri legale. Asta, deoarece, vrând nevrând, în școală profesorul este singura autoritate în fața elevului. Și singura modalitate de a-și exercita această autoritate în mod legitim și fără abuzuri e dată de utilizarea eficientă a metodelor pedagogice. De aceea cred că, dacă profesorii îi încarcă într-adevăr în mod excesiv pe elevi cu teme, singurele metode potrivite pentru a corecta această anomalie sunt tot metodele pedagogice. Intervenind cu metode legale trebuie să avem în vedere că, pentru a putea fi pusă în practică, legea trebuie să facă trimitere la sancțiuni. Ce presupun sancțiunile? În momentul în care un elev este taxat de profesor din cauză că nu și-a făcut tema, elevul se poate apăra invocând faptul că sarcinile sale pentru acasă depășeau timpul prevăzut de lege! Dacă acest fapt e și adevărat, atunci cum va sancționa elevul abuzul pe care profesorul l-a comis asupra sa? Va cere pedepsirea lui? Îl va da în judecată? Acestea sunt câteva motive (pe lângă cele invocate în presă, referitoare la imposibilitatea de a măsura obiectiv timpul necesar fiecărui copil pentru rezolvarea temelor) pentru care este foarte puțin probabil ca această lege să fie vreodată aplicabilă. Pe lângă asta, putem constata că, dacă încrederea în relația dintre profesor și elev era deja afectată, legea de față, care introduce în educație principiul punitiv în locul celui formator, nu face decât să sporească și mai mult neîncredrea în relația profesor – elev. Faptul, luat ca atare, nu poate fi decât contra-productiv din punct de vedere pedagogic.
Cum s-a ajuns aici?
Pe lângă motivele pe care le-am enumerat mai sus, care mă fac să fiu neînrezător în eficiența unei astfel de reglementări legale, n-am auzit pe nimeni discutând despre cauzele care ne-au adus în această situație. Au elevii mai multe teme pentru acasă decât aveau în urmă cu 10 sau 20 de ani? Dacă da, cum anume s-a ajuns aici? Au devenit, brusc, profesorii din România mai zeloși, și îi biciuesc pe copii cu teme pentru acasă? Recunosc, nu am auzit pe cineva din minister sau responsabili din școala românească discutând astfel de probleme. Cel puțin nu în media sau spațiul la care am eu acces. Discuția mi se pare importantă pentru că doar cunoscând cauzele putem interveni eficient asupra efectelor. Deși nu știu cu siguranță cum anume s-a ajuns aici, voi încerca să schițez câteva ipoteze care, dacă sunt reale, ne-ar putea conduce, sper, spre o dezbatere.
Prima ipoteză pe care o am în vedere ia în considerare faptul că, din punct de vedere obiectiv, nu este vorba de o creștere a sarcinilor pentru elevi, ci avem de-a face cu o percepție diferită a unei realități similare cu cea din trecut. Că autoritatea școlii s-a diminuat față de trecut, este un fapt lesne de constatat. În parte, acest fenomen se datorează faptului că azi educația școlară nu este neapărat direct proporțională cu ascensiunea socială, dar și faptului că societatea, per ansamblu, a devenit mult mai liberală și mai reticentă față de ideea de autoritate, inclusiv cea a profesorului. Apoi, statutul social al profesorului de azi nu mai este același cu cel al profesorului de odinioară. Faptul este de la sine evident. La toate acestea se adaugă peisajul moral hedonist, încurajat de societatea de consum contemporană. Copiii de azi au la dispoziție mult mai multă prosperitate materială, comparativ cu cei din generațiile anterioare și, în general, o dispoziție mai mică de a face efort. În consecință, și scoala este tot mai mult înțeleasă ca un loc în care copii trebuie să se simtă bine și nu un spațiu în care creșterea și dobândirea de noi cunoștințe sunt asociate cu efortul. Iată un articol care mi se pare că descrie destul de bine această viziune recentă despre educație care influențează tot mai mult societatea românească. Vorbim tot mai mult despre copii obosiți, epuizați de efort, traumatizați etc., fără să ne gândim că viața de adult nu va fi nicidecum mai puțin dură. Comparativ cu generațiile părinților sau ale bunicilor noștri, pentru care chiar și corecția fizică era o metodă pedagogică, diferența de mentalitate mi se pare foarte mare!
În al doilea rând, să acceptăm ipoteza că elevii de azi sunt copleșiți de teme, comparativ cu cei de odinioară. Care ar fi motivele? Sunt azi mai motivați profesorii să-i pună la muncă pe elevi? Gândindu-mă la astfel de întrebări, sunt câteva lucruri care îmi vin în minte. În primul rând, este vorba de un articol al lui Mihai Maci, care descrie ghiozdanul fiicei sale în drum spre școală. Acesta cântărea câteva kilograme bune pentru că era plin, pe lângă manuale și caiete, cu diverse materiale auxiliare pe care învățătoarea le cerea elevilor. Acele materiale nu existau înainte. De unde au apărut ele? Dintr-o industrie editorială în care sunt implicați autori, edituri, învățători, profesori etc. Este cunoscut faptul că la începutul anului școlar învățătorul sau profesorul recomandă diverse culegeri, caiete de probleme sau alte auxiliare elevilor, chiar dacă nu întotdeauna sunt necesare. De multe ori încasează un comision din această tranzacție. Toată lumea are de câștigat finalmente din afacere : autorul, editura, învățătorul, mai puțin părinții care trebuie să plătească și elevii care suportă consecințele! Astfel, pentru a da o utilitate materialelor respective, elevii ajung să fie puși la lucru, chiar dacă acest fapt nu este necesar din perspectiva actului educațional.
Apoi, toată lumea știe că în România există o industrie a meditațiilor. Acestea funcționează în regim de piață liberă, am putea spune, fiecare profesor avându-și cota sa, în funcție de importanța materiei și de faima sa personală. Fenomenul este de înțeles și este totodată acceptat de către societate. Pe lângă asta, toată lumea știe că există și profesori care își îndeamnă, mai mult sau mai puțin explicit, proprii elevi să vină la meditații. Ba uneori, elevii sunt chiar nevoiți să facă acest pas, dacă vor să treacă clasa. Apare astfel fenomenul meditațiilor condiționate. Ele nu sunt numai imorale, dar ar putea fi declarate și ilegale. Fenomenul se întâlnește și la clasele I – IV, unde există învățătoare care condiționează notele bune ale elevilor de meditațiile particulare. Astfel, elevii primesc teme dificile pentru acasă, pe care nu sunt capabili să le rezolve singuri. În felul acesta, meditațiile pentru clasele primare (despre care nimeni nu a auzit până în urmă cu câțiva ani !) capătă o rațiune de a exista, iar învățătorii pot și ei, asemeni profesorilor, să-și rotunjească veniturile în afara orelor de serviciu.
Dacă cele două ipoteze pe care le-am prezentat mai sus sunt plauzibile, atunci putem observa că fenomenul încărcării cu teme a elevilor nu are nici o rațiune pedagogică. Rațiunile lor sunt cu totul exterioare domeniului educației, și sunt legate de dorința celor care predau de a-și rotunji veniturile. În primul caz, prin vânzarea diverselor materiale didactice suplimentare, iar în cel de-al doilea, prin organizarea de meditații în afara timpului de școală. Este, în cele din urmă, o luptă pentru resurse la care funcționarea pieței educației te îndeamnă! Poate fi rezolvată o astfel de situație? În anumite situații, cred că da. În primul rând, consider că ar fi mult mai utilă și aplicabilă o măsură legală prin care să se interzică profesorilor meditațiile cu elevii de la clasă. Ar putea fi plătiți, în plus, pentru ore de consiliere cu proprii elevi. Apoi, dacă tot ne dorim ca temele să nu devină o povară de nesuportat pentru cei mici, se poate organiza un sistem afterschool, astfel încât elevii să-și facă temele la școală sub supravegherea profesorilor. Dar pentru asta e nevoie de resurse. După cum știm, nicăieri nu se poate face educație de calitate fără resurse. Întreaga discuție se reduce, de fapt, la decizia luată în acest sens. Va fi capabilă societatea românescă să se decidă? Dacă nu, vom rămâne în continuare cu eterna „reformă”, adică cu eternele peticeli și ajustări, asezonate cu discursuri despre „prioritatea națională a educației”!
P.S. Am văzut că luni, când ar fi trebuit să fie emis acel ordin de ministru, în presă nu a mai apărut nici o știre în acest sens. M-aș bucura ca domnul ministru să-și fi schimbat între timp intenția!
sursa foto: romaniatv.net
