În discuțiile despre învățământul românesc public se poartă discursul recriminatoriu, simplificările capricioase, părerile emise pe un ton superior sau – cel mai simplu mod de a vântura păreri – anecdoctica ieftină. Concluzia acestor dezbateri are ceva din incongruența unei personalități ciclotimice: aripa PSD a presei românești vede câțiva profesori eroi, dintr-o mulțime în care se mai comit și erori, desigur, amendabile, iar cealaltă aripă, cu rădăcini în PNL, e de părere că trăim deja între ruinele unui sistem de învățământ post-apocaliptic, în care, iarăși în mod firesc, câțiva profesori eroi țin, vezi Doamne, flacăra olimpică aprinsă. Profesorii iluștrii sunt chiar cei pe care formatorii de opinie îi cunosc personal, atunci când, desigur, orbiți de vanitate, nu sunt chiar ei înșiși acele cadre didactice strălucite și excepționale. Retorica generală este a unor persoane private, care, în calitatea lor de actuali și foști ocupanți ai unor funcții publice politice și birocratice, își dau cu părerea despre sfera publică. Deși aceștia sunt vocile societății civile, opiniile lor, orale sau scrise, au ceva din dimensiunea și cuprinderea unei discuții de apartament într-un grup de cunoscuți, parte membrii familiei, parte prietenii acesteia.
Tocmai de aceea, prima chestiune, care trebuie lămurită, este aceea a școlii în cadrul societății. Impresia că școala românească are problemele ei proprii, care nu ar trebui să provoace prea multă atenție, este una pe care o poate avea o corporație cu capital străin sau privat, nu însă și reprezentanții cetățenilor în Parlamentul țării. Pentru capitalistul străin, interesul său privat imediat este acela de a face profit și de a plăti cât mai puțin din acesta, sub formă de taxe și impozite, statului român. Dacă forța de muncă existentă pe piață se prezintă la un nivel nemulțumitor, caz în care este nevoie de o investiție apreciabilă pentru pregătirea corespunzătoare a forței de muncă, capitalul străin poate sau nu cheltui resurse în acest sens, în funcție de dimensiunea anticipată a costurilor și a plusvalorii. Există întotdeauna o opțiune, adesea favorabilă, dar nu neapărat, pentru deplasarea capitalului multinațional, mai ales dacă acesta aparține unor corporații colos. Pentru firavul capital românesc, lipsa de acces la o forță de muncă pregătită corespunzător poate însemna falimentul sau chiar imposibilitatea derulării activității economice curente. Omul de afaceri român se află, în schimb, într-o relație de simbioză exclusivă cu părțile societății sale civile. Modul în care aceste organe se armonizează reciproc sau își depășesc convenabil conflictele rezultă, la nivel interior, în calitatea nivelului de trai al cetățenilor și, la nivel exterior, în prestigiul și forța statului în lume.
Este absurd să pretindem că interesul egoist, fie acesta individual, fie la scara unei familii extinse, nu are importanța și forța sa în treburile publice. De pildă, dacă cei mai mulți oameni de afaceri români desfășoară activități economice, care nu necesită, din partea angajaților lor, decât o educație la nivelul școlii primare, atunci este natural ca subiectul învățământului public să-i intereseze doar în măsura în care impozitele către stat sunt dirijate în vederea pregătirii unei viitoare forțe de muncă, echipată intelectual la nivelul unui adult cu patru clase. Același lucru se petrece pentru fiecare nivel de școlarizare din România. Nu statul îi plătește pe aceștia de la sine putere, ci statul, compus din aceste părți vii ale societății civile, care, astfel plătind, îi asigura existența și funcționarea, este, în sine, reprezentantul acestor grupuri sociale, puternice din punct de vedere economic. A contesta statul, cum se întâmplă acum, este normal, dacă aceasta critică reformatoare vine din interiorul organismului social, mai ales din rândul organelor sale vitale, cele care produc mărfuri și servicii, cele care își sporesc avuția personală și, pe cale indirectă, stabilesc balanța comercială a statului. Dacă piața muncii acceptă sau respinge, sub formă de șomaj sau de angajări în domenii fără legătură cu abilitățile dobândite în anii de studiu, absolvenții români, pregătiți în universități private, atunci acestea, pe cale de consecință, vor suferi o scădere a numărului de studenți, cei care, observând că efortul lor financiar s-a dovedit, în cele din urmă, a fi un eșec sau un semieșec, vor da de înțeles altor generații să nu mai plătească taxe de școlarizare în zadar. În decursul câtorva ani, aceste instituții de învățământ superior privat vor da faliment sau se vor redresa, conform intereselor lor comerciale. Conflictul dintre părți se va anula într-o formă sau alta. Fiind vorba de un contract, care prin natura sa este expresia subiectivă a voinței unor părți, cu interese separate, dar și expresia obiectivă a unei înțelegeri supusă legii, învățământul privat își va asuma consecințele financiare ale propriei activități voluntare.
Presupunând că în România interesul privat al unor particulari ar deveni apăsător, prin faptul că aceștia susțin legi favorabile intereselor lor imediate în Parlament (este chiar cazul multinaționalelor), atunci angajații, ca direct vizați de aceste măsuri egoiste, dar ascunse în spatele autorității obiective a legii, își pot manifesta dorința de a lupta, ca parte a societății civile și ca subiecți politici ai statului, pentru drepturile lor, prin intermediul sindicatelor (este exact ceea ce nu se întâmplă în acest moment, din cauze care nu privesc exclusiv presiunile și șantajele angajatorului).
Confuzia generală din sistemul de învățământ românesc provine din confruntarea a două forțe economice divergente: una este suma intereselor particulare ale angajatorului cu capital (majoritar) românesc. Pentru acesta, care nu investește decât puțin, pe măsura cifrei sale de afaceri, și în întreprinderi mai mult mici decât mijlocii, școala românească nu este decât un cost, pe care nu și-l asumă decât prin taxări convenabile cheltuielilor sale. Profesorii, deși prost plătiți, școlile, deși nerenovate în mediul rural sau în orașele micii ale țării, programa școlară inutilă, deși cuprinzătoare și respectând avansul științelor moderne, sunt înregistrate de investitorul român fie la pasivul contabil, fie nu contează. Pentru locurile de muncă prost plătite, necesitând efort fizic susținut și destul de puține îndemânări tehnice, puse le dispoziție de angajatorul român de pe piață, elevul român trebuie să știe, într-o oarecare măsură, să scrie și să citească și să manifeste docilitate la locul de muncă. În loc să ne plângem cu privire la semi-analfabetismul cetățeanului mediu din România, care a terminat, în medie, școala gimnazială, ar trebui să reflectăm la activitatea sa zilnică, cea care îi asigură și îi perpetuează existența. Ce fel de muncă face acest individ, muncă pentru care primește salariu? Fără îndoială, nu una sofisticată și cu valoare adăugată apreciabilă. Drept urmare, presupunând că din școlile românești ar ieși forță de muncă de înaltă calitate, ceea ce ar implica o serie de investiții neamortizabile, aceasta s-ar risipi în activitățile specifice unei munci, care nu necesită o înaltă calificare. O parte semnificativă a acesteia ar fi nevoită oricum să zacă în șomaj sau să emigreze.
Pe de altă parte, cei cu studii superioare (peste liceu), care își găsesc loc de muncă în România prin companii străine sau în rândul funcționarilor de stat, sunt, din punct de vedere statistic, încă o minoritate. Interesantă este, de asemenea, iar aceasta este perspectiva din care scriem, viziunea sinucigașă a statului asupra propriilor săi angajați: din păcate, fiecare instituție de stat din România, care are salariați români, educați în România, deci rezultatele vii ale sistemului de educație general, cu toate că își câștigă banii din activități de interes public, plătite, în cele din urmă, de privat, se comportă în calitate de particulari, deși lucrează pentru nevoile unui întreg general, societatea românească. De fapt, fiecare instituție publică din România, deși, din punct de vedere legal, este considerată un organ viu din corpul politic al statului român, acționează de parcă ar reprezenta interesele unor privați.
Universitățile de stat sunt organizare ca o firmă comercială, aflată în posesia de facto a unui grup de funcționari, pretinși proprietari, care extrag rente și alte foloase cuvenite și necuvenite din bunul public, cu toate că finanțele acestei instituții sunt, în mare parte, rezultatul taxării celorlalte organe ale societății, prin intermediul suveranității statului. Fiecare secție de poliție aparține de facto unui comisar șef și subordonaților săi, plasați imediat dedesubt în ierarhia administrativă. Aceasta acționează ca o firmă privată, care oferă servicii de supraveghere și securitate găștilor din cartier, interlopilor, oamenilor de afaceri din zonă. Fiecare liceu are un director și un consiliu de administrație, care conduc de parcă școala le-ar aparține, sub forma unei pretinse proprietăți private, chiar lor. Inspectoratele școlare sunt sediile centrale ale acestor firme comerciale, cu capital public. În fiecare mădular și în oricare dintre organe, mai mult sau mai puțin vital, ale statului român observăm cum părțile publice se comportă de parcă ar acționa într-o autonomie privată de facto, pe care o asociem, de pildă, proprietarului unei fabrici de înghețată sau unuia care deține o alimentară pe o stradă mai puțin circulată, cu toate că sursa veniturilor acestor părți, dezlipite de organismul social, nu este asigurată prin sine sau de la sine.
Privind de la înălțimea întregii construcții a statului român, contemporan cu noi, parlamentarii români sunt precum consiliul de administrație al unei mari întreprinderi comerciale, administrată după o logică privată, dar cu pierderi asumate de către fiecare cetățean, fiecare asociație profesională, fiecare categorie de venit în parte, vidate de conținut: statul român. A apărut după 1989 moda în România că anumite firme cu capital românesc, care au rezistat cu un oarecare succes pe piața internă, să copieze modelul afacerilor occidentale cu vechime. Un semn distinctiv este că, sub sigla afacerii, să apară cuvântul since, urmat de anul înființării respectivei afaceri. Despre statul român, care este în prezent o ficțiune pseudo-reprezentativă a unor particulari, vorbind, prin vot democratic, în numele tuturor, se poate spune că venirea democrației a coincis cu abolirea sa, știut fiind faptul că în nicio corporație sau întreprindere capitalistă, cu oarecare pretenții pe piața mondială, nu există democrație reprezentativă la locul de muncă. Prin urmare, în absenta universalității și a obiectivității statului, ca reprezentat al suveranității corpului cetățenesc din România, avem, în schimb, S. C. statul român S.R.L: since 1989. Repolitizarea statului, transformat într-o republică (res publica), ar însemna ieșirea din acest marasm, gestionat de pasiunile și interesele economice ale unor indivizi și clica lor de asociați.