Chestiunea legionarismului interbelic a fost deja analizată în fel și chip. Sursele bibliografice nu încetează să crească în dimensiuni și la număr. Memoriile și mărturiile celor care au participat, în calitate de gardiști, la manifestațiile și momentele de răscruce ale Legiunii în anii 1930-1941, de până la venirea trupelor sovietice și metamorfoza țării în ,,democrație populară’’, au luat avânt după 1989. Deși secundari și desconsiderați de majoritatea societății civile și chiar a publicului educat post-decembrist, foștii legionari și ideile lor și-au făcut simțite prezența în discursul public și chiar în anumite luări de poziție politice ale unor demnitari români, după cum o atestă volumul lui William Totok și al Elenei-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România (Editura Polirom, 2016).
Indiferența marelui public față de asemenea subiecte provine din ignoranța și pasivitatea civică a multor categorii sociale din România postcomunistă, care, în afară de urmărirea intereselor lor strict materiale, aproape întotdeauna presante, nu au arătat interes deosebit pentru altceva, cu excepția conservării și perpetuării propriei familii și a condițiilor de trai existente. Este un prilej de meditație faptul că, deși majoritatea populației României, de la țăranii cooperativizați înainte de Revoluție până la meseriile datorate industrializării ceaușiste, a avut de suportat ani crunți de sărăcie, șomaj și suferință după 1990, aceleași chipuri măcinate ale tranziției capitaliste nu au manifestat niciodată pentru o minimă coalizare socială, în cadrul unei platforme de cerințe politice decente, probând o oarecare conștiință de clasă, incipientă, manifestată măcar prin revoltă împotriva autorităților, dacă nu prin organizarea unui partid politic propriu-zis. România este societatea în care majoritatea ei politică nu vorbește, nu propune, nu cere, nu iese din rând, nu are idei, nu are nevoi, la urma urmei nici nu se simte reprezentată în mod real, deși participă la vot, așteptând un sprijin de la stat sub forma unor pomeni și nu a unui drept politic câștigat prin luptă. Ei au toate însemnele umanității, dar, cumva inexplicabil, nu pot fi oameni. Fără îndoială, dacă nu ar fi fost emigrația milioanelor de români în intervalul 2000-2010, aceste nemulțumiri sociale perfect justificate ar fi putut izbucni în sfera publică, dar transformarea lor într-o platformă politică nu credem să se fi realizat, oricum am privi lucrurile.
În acest sens, mergând pe firul constatării de mai sus, nu este de mirare că temele societății civile românești sunt stabilite de păturile bogate sau prospere ale României: capitaliștii locali, din teritoriu, funcționărimea înaltă de stat, angajații remunerați consistent, așa-numita ,,aristocrație a proletariatului”, altfel spus salariații cu un venit lunar peste medie din corporațiile străine, oamenii de afaceri mici și mijlocii, formează, mai mult sau mai puțin, agenda de discuții publice și, pe cale de consecință, viitoarele limite în care se gândesc politicile publice din România. Nu ar trebui să surprindă faptul că, judecând în linia acestei depolitizări de facto a largi categorii sociale, democrația României este șubredă, iar statul, subordonat intereselor economice a cel mult 20% din populație, este concentrat pe întărirea poliției, jandarmeriei, a serviciilor secrete și, mai nou, în urma răfuielilor între grupurile de interese ale capitalului local, depedent de resursele bugetare ale statului din pricina propriei subdezvoltari și imaturități productive, pe sistemul judiciar. Situația generală seamănă, fără a fi totuși la fel, cu cea din perioada interbelică, asupra căreia plutesc încă, dar poate nu pentru mult timp de acum încolo, nori de fantasmagorii romanțioase și ceața deasă a paseismului dulceag. Legionarismul se găsește în miezul acelor decenii ca punctul central în care se adună toate neputințele și limitările societății românești.
Volumul Între mit și bagatelizare (Editura Polirom, 2016), autori William Totok și Elena-Irina Macovei, reevaluează experiența gardiștilor după 1948 și, ceea ce constituie nota de originalitate a cărții, revenirea lor în discursul public dominant, anticomunist, unde sunt relegitimați simbolic în alte tabere și sub alte denumiri, după 1989. William Totok și Elena-Irina Macovei nu se concentrează pe o analiză amănunțită a ideologiei legionare și nici pe o istorie a legiunii, aspecte care au fost acoperite, printre atâtea alte titluri, de cărțile unor Armin Heinen, Francisco Veiga sau Ronald Clark. Din vasta bibliografie prezentată la finalul volumului, care acoperă subiecte analoage mișcărilor de extremă dreapta din România interbelică, William Totok și Elena-Irina Macovei omit studiul Sub trei dictaturi, consacrat de Lucrețiu Pătrășcanu, printre altele, și mișcării gardiste, unde aflăm o apreciabilă interpretare sociologică și economică a apariției, dezvoltării și eșecului final al mișcărilor de extremă dreaptă românești. Cei doi autori sintetizează legionarismul în secțiunea de concluzii a volumului printr-o serie de caracteristici de ordin categorial: naționalist, antisemit, xenofob, antidemocratic, rasist, manifestând un cult exacerbat al conducătorului suprem și negând drepturile universale ale omului, așa cum apar acestea în orice constituție modernă.
Ar mai trebui adăugat aici și câteva trăsături autohtone ale extremei drepte, care s-au bucurat de o circulație largă și de analize corespunzătoare: punctul fix al legionarismului constă mai cu seamă în practicarea unui mit al vârstei de aur, în care poporul român a întruchipat perfecțiunea lui Iisus Hristos. Fiind un popor sfânt, iar teritoriul României având atributele unei biserici în care Dumnezeu se găsește acasă, românii sunt aleși întru mântuirea veșnică, iar sarcina acestui neam este una anistorică, aceea de a se păstra veșnic neîntinat. În extremismul de dreapta românesc tematica apocalipsei sau a căderii în păcat, a damnării urmașilor lui Adam nu fisurează piatra de granit a credinței într-un eden al oamenilor perfecți, deplini, statuari, aflați în nemișcare, imaginea prototipică a românului curat, adevărat, a celui potențial, născut, nu făcut. Această imagistică flamboaintă își are rădăcinile în comunitățile patriarhale ale satului românesc, în care țăranii au amestecat, după cum au arătat etnografi și etnologi laborioși (Simion Florea Marian), într-un întreg folcloric coerent atât elemente ale creștinismului popular, cât și reprezentări religioase precreștine. Sincretismul satului românesc este ambiguu: pe latura sa pozitivă, instrumentalizată nu doar de gardiști, această sumă de credințe înfățișează profunzimea religioasă, vechimea ancestrală și autenticitatea vieții în mijlocul naturii netransformate, într-un stadiu premodern al evoluției spiritului omenesc, pentru ca același lucru, expus pe latura sa negativă, să apara ca fiind expresia unui trai axat pe supraviețuirea comunității, realizată cu eforturi și sacrificii (umane și materiale) mari, pe sărăcie și lipsuri, pe obiceiuri și ritualuri rudimentare și violente, pe obscurantism și sălbăticie a rațiunii, pe conservarea unei stări a ființei opusă cu totul societății moderne. Nu e un accident că mijloacele organizatorice ale legiunii, împrumutate din Italia fascistă și Germania nazistă, sunt specifice propagandei politice moderne și se hrănesc din pastișarea grotescă a simbolurilor satului tradițional românesc: cei mai mulți simpatizanți, membrii de partid și susținători ai Partidului ,,Totul pentru Țară’’ proveneau din țărănimea bogată a satelor sau din mica-burghezie a târgurilor, orășelelor și orașelor României interbelice. Un sfert din gardiști erau preoți, diaconi, călugări, ieromonahi și alte fețe bisericești. În același timp, nu credem că trebuie oculatată starea socială a țărănimii românești, care nu era nici pe departe – nici înainte, nici după 1918 – o clasă socială staționară, impermeabilă la relațiile sale cu straturile sociale urbane sau fără o dinamică socială internă proprie, de parcă reformele agrare, politicile de comerț exterior ale marilor proprietari agricoli, piața mondială a cerealelor nici nu ar fi exercitat o anumită presiune, după fondarea Regatului României în 1866. Studiile economiștilor români sau ale istoricilor economiei românești propun o cu totul altă desfășurare a evenimentelor, unele sângeroase, altele de progres economic general și regres al nivelului de trai printre țărani, care nu au întârziat să apară, în ciuda înapoierii și periferizării teritoriilor românești în cadrul economiei mondiale, în curs de globalizare imperialistă, după 1850. Drept urmare, pretențiile escatologice ale legionarilor își probează vacuitatea: mesianismul Căpitanului era, ca mai toate recitalurile legiunii, doar de paradă, acesta fiind conducătorul unei mișcări fără programe politice punctuale, practice și fără o ancorare economică în viața satului românesc, răpus de mizerie și de cerințele unei societăți în curs de industrializare. Actele de terorism, antisemitismul combativ, organizarea în grupări paramilitare, activitățile de gangsteri ale gardiștilor și completa lipsă de idei, privitoare la mersul țării și la reformarea societății românești prin modernizarea economico-socială, au dus la un alt eșec al politicii românești în ansamblul său. După cum observă corect Lucrețiu Pătrășcanu: ,,Citind cu atenție întreaga literatură gardistă de după 6 septembrie [1940], inclusiv declarațiile oficiale ale diferiților conducători legionari, nu se poate desprinde, în afară de fraze goale despre ,,spiritualitatea Legiunii”, ,,jertfele legionare’’, ,,cum se va dărui Legiunea nației” etc., nici o singură idee sau afirmație care să enunțe un program de realizări într-unul din sectoarele vieții publice, dacă un început de făptuire era încă posibil. Nu timpul a lipsit Gărzii ca să-și realizeze programul, ci i-a lipsit chiar programul din care să se poată deduce concret ce are de gând să realizeze. Cu atât mai straniu apare acest lucru, cu cât conducătorii legiunii erau convinși că vor exercita puterea nu luni sau ani, dar decenii. Ei lucrau deci cu perspective în timp care permiteau, fie chiar numai pe hârtie, vaste și bogate programe.’’ (Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Editura Politică, 1970, p. 204)
Faptul că România a fost între septembrie 1940 și ianuarie 1941 stat legionar, pentru ca în următorii ani, până la eliberarea adusă de Armata Roșie în 23 august 1944, să fie stat aliat al Germaniei naziste, condus de dictatura militară a mareșalului fascist Ion Antonescu, este o realizare internă a legiunii (dar și a unor partide rivale în ceea ce privește extremismul, precum gruparea lui A. C. Cuza, Liga Apărării Național Creștine) și un ordin din exterior al Germaniei hitleriste. În acest punct se termină cariera ineficientă și criminală a legiunii în România. Desi intermezzo-ul 1945-1948 a însemnat pedepsirea aspră a politicienilor și funcționarilor de stat, a ofițerilor superiori din armată și din structurile Siguranței, regimul sovietic, instaurat în 1948, va da lovitura de grație majorității celor care au lucrat pentru sau au susținut din credință regimul și guvernele fasciste între septembrie 1940 și august 1944. Închisorile se umplu de detinuți politici. Ceea ce regimul partidului unic al muncitorilor (P.M.R.) a făcut după 1948 aparține unei perspective parțiale asupra perioadei 1938-1944 în istoria Romaniei: elitele fasciste, vândute capitalului german, și ciracii lor au comis barbarii, împotriva intereselor claselor inferioare exploatate și asuprite, ale țărănimii și muncitorimii românești. Lipsește din cartea lui William Totok și a Elenei-Irina Macovei o secțiune care să studieze critic și obiectiv procesul de defascizare al României după 1948. Ipoteza pe care o propunem este următoarea: defascizarea populației nu a avut loc decât printr-o contrapropagandă, una de sprijinire a noului regim local, susținut de la Moscova. Antifascismul devine parte din arsenalul de invective și jigniri ale P.M.R.-ului, în slujba promovării liniei partidului comunist, în loc de a fi un mijloc de a educa populația în vederea epurării mentalităților fasciste ale interbelicului. Antisemitismul agresiv și de mult împământenit, naționalismul obscen și ura destinată din oficiu alogenilor, percepuți drept dușmanii dizolvanți ai țăranului ortodox multimilenar, se pot întâlni nu doar în cadrul partidelor nedemocratice ale anilor 1930. Mișcarea lui Corneliu Zelea-Codreanu și a lui Horia Sima sau L.A.N.C. se suprapun în anumite abordări generale cu ceea ce identificăm în luările de poziție ale Partidului Național Țărănesc sau ale Partidului Național Liberal, spre a nu aminti de politica fascistă, sub auspiciile Maiestății sale Carol al II-lea, desfășurată de Frontul Renașterii Naționale/Partidul Națiunii. Alianțele de moment și coincidența binevoitoare în idei ale P.N.Ț. și Partidul ,,Totul pentru Țară’’ sunt identificate în analiza lui Lucrețiu Pătrășcanu. Rivalitatea politică dintre partidele ,,democratice’’ și cele de extremă-dreapta nu ar trebui să treacă cu vederea similaritățile ideologice și practica antidemocratică a soluțiilor sociale propuse de întreaga elită politică românească, după anul 1933. În același timp, adeziunea cetățenilor români la concepții protofasciste sau chiar fasciste între 1918-1944 a fost una de masă și nu doar una de discurs, mai mult sau mai puțin oportunist și conjunctural, al claselor superioare. Milioane de români au votat în interblic pentru partide cu programe naționalist xenofobe, conservatoare și cu mesaje de glorificare a regelui, anticipând cultul conducătorului unic. Această constatare face o punte peste timp, mai ales după 1956, cu demersurile de ,,renaționalizare” a discursului internaționalist al P.M.R.-ului și, fără doar și poate, cu naționalismul ceaușist de după 1965. În spatele unor regimuri politice antinomice între 1940 și 1965 se află realitatea durabilă a unor structuri mentale de adâncime, și a altora sociale, antidemocratice, autoritariste, discreționare, șovine și obscurantiste, la fel de rezistente, în rândul majorității populației României. Acest fond se ridică la suprafață după 1968 și capătă reprezentativitate în P.C.R. Securitatea românească din anii 1970-1980, dar și revistele cadrelor în retragere ale serviciilor secrete post-comuniste, se întrecea într-un discurs filolegionar adus la zi.
Dovezile sunt fișate impecabil de autorii cărții de față: foști gardiști ajung ofițeri cu rang înalt în Securitatea comunistă, foști simpatizanți sau funcționari sus-puși din intervalul 1940-1944, vinovați, fie și indirect, prin conformism, de politicile de epurare etnică, de teroare și de confiscarea abuzivă a averilor evreiești din perioada regimului Antonescu, se înscriu în Partidul Muncitoresc Român, unde fac cariere și ies liniștiți la pensie. Ipocrizia și pragmatismul cadrelor din P.M.R. sunt explicabile prin nevoia de personal și aderenți. O societate nu se poate doar conduce totalitar cu ajutorul trupelor de ocupație străine. Este adevărat că biografiile acestor carieriști incurabili, supraviețuitori de succes sub guvernările fascisto-staliniste dintre 1938 și 1989, pot fi prezentate atât de minuțios în acest volum pentru că numărul acestor cetățeni este limitat, fără a fi din cauza aceasta mai puțin șocante. Spioni ai Securității românești în anii 1970-1980, precum Fritz Cloos, fuseseră hitleriști plini de abnegație cu câteva decenii în urmă. O primă jumătate a cărții se centrează pe analiza acestor parcursuri biografice sinuoase. Se poate spune că prezența etnicilor germani sau maghiari, care au fost încadrați voluntar în structurile de putere ale ambelor regimuri politice autoritar-totalitare, pare a fi mai mare în această analiză decât cea a românilor get-beget.
Pe de altă parte, a doua jumătate a volumului completează parcursul legionarismului convertit la național-ceaușism. După 1990, memoriile deținuților politici din anii 1950 încep să se acumuleze în straturi groase de hârtie. Imaginea postdecembristă este aceea a unor victime ale totalitarismului roșu. Mulți fuseseră luptători anticomuniști în munți. Anii de detenție i-au transformat, în discursul public predominant, în ceea ce numim prin ,,sfinți ai închisorilor’’. O bună parte dintre acești deținuți politici avuseseră activitate legionară înainte de 1944. Printre aceștia exista un procent semnificativ de membrii ai clerului, care, în orice caz, luat ca întreg, nu se poate spune că nu trece cu ușurință la convențiile regimului stalinist și nu profită de pe urma sa. Alți legionari, ca, de exemplu, protagonistul cărții, ardeleanul Ion Gavrilă Ogoranu, partizan anticomunist, retras în munți după 1948, reușește să nu fie prins de Securitate până în 1976, atunci când se denunță și devine informator. După 1990, Ion Gavrilă Ogoranu, dar și alți deținuți politici, foști legionari, revin sub un chip schimbat. Se scriu cărți, amintiri din detenție sau despre luptele și încăierările din munți, se fac adunări legionare, comemorări, se creează site-uri, se diseminează o versiune anticomunistă prolegionară asupra istoriei interbelice, se inaugurează statui, iar grupări organizate precum Noua Dreaptă (sau unele partide politice: P.R.M. sau P.N.G.) resuscită imaginarul și retorica Gărzii. Membrii ai clerului ortodox revalorizează pozitiv moștenirea legionară, protejați de girul moral al victimelor comunismului. Ion Gavrilă Ogoranu scrie șapte volume de memorii, în care experiența fascistă a primei tinereți devine îndemnul luptei unor noi generații. Desigur, aceste mișcări de extremă dreapta sunt nesemnificative. Nu au impact social și seamănă mai degrabă cu adunările unor fanatici excentrici. Cei doi autori notează cu acribie aproape toate abaterile extremiste grave din presa românească a anilor 1990, în care reviste și ziare, afiliate unor partide politice cu reprezentanți aleși în Parlament, vehiculează opinii rasiste împotriva țiganilor și evreilor, ridică în slăvi esența românismului și insistă pe eternul pericol reprezentat de Străin, mai ales ,,bozgor” şi ,,jidan”, cel care distruge, îmbolnăvește, strică și ucide sănătoasa fibră etnică. Prelați ai Bisericii Ortodoxe Române și filozofi creștini (ca Petre Țuțea) apar ca actori de primă mână pe scena reabilitării legionarismului românesc în cercurile anticomuniste de după 1989.
Ceea ce se profilează în umbra acestor istorii personale este o concepție de viață comună tuturor, o viziune asupra bunului mers al societății și al relațiilor ,,firești’’ dintre cetățeni, rude sau apropiați, în care un conservatorism vehement își arată colții. Nu e vorba numai de legionarism și avatarurile sale marginale de după 1989, ci de o schemă ideologică a majorității populației în care, în afara ortodoxismului xenofob și naționalist, se pot întâlni atitudini și perspective nu mult deosebite: România este pradă străinilor, iar românii un neam de martiri, religia a murit, iar în loc s-au instaurat desfrâul și risipa consumistă, în vreme ce tradițiile noastre, care coboară prin sângele națiunii până la strămoșii noștri sacri (căpetenii de triburi, domnitori, fețe bisericești, regele, Garda, patrioți comuniști antisovietici etc.), sunt batjocorite de trădătorii din interior, cei ascunși prin cotloane, în sfânta cetate a națiunii, asediată necontenit, și de dușmanii din afară, care vor pieirea neamului românesc. Iraționalitatea la care face apel o astfel de explicație, sortită să aprindă spiritele și să creeze sentimente de indignare, furie și poftă de răzbunare, include și perioada dezindustrializarii anilor 1990-2000. Frustrările și resentimentele, suferințele și durerile mocnite se pot exprima năvalnic în exterior, acum, când raționamentul final pare a indica forțe oculte, personaje demonice, acestea nefiind niciodată români, neprihăniți prin definiție, Românii adevărați ai unui Dan Puric. Românul nu poate să-și facă niciodată rău sieși. Această interpretare complezentă a faptelor economice și a structurii sociale nu poate decât conveni partidelor oligarhice de la conducerea țării și intereselor sale de clasă dominantă. Fiind spălați de orice responsabilitate înainte de a mișca măcar un deget, în calitatea lor de etnici români, capitaliștii și politicienii autohtoni se pot declara inocentați în fața valului de rele care s-a abătut, precum cei șapte ani de secetă și roiuri de lăcuste din biblicul Egipt pustiit, peste România ultimului sfert de veac. Mistificarea nu poate fi mai deșănțată și mai înșelătoare, ipocrizia mai nerușinată și mai sprințară.
Declarația în fața organelor Securității din 1976, de aproape o sută de pagini, a legionarului Ion Gavrilă Ogoranu, aflată în ADDENDA cărții, este uimitor de precisă în amintiri. Întâmplările vieții partizanului anticomunist sunt redate cu fidelitate, demonstrând o putere de rememorare și o atenție sporită pentru faptul divers la Ion Gavrilă Ogoranu. Legionar încă din liceu, unde profesorii și conducerea școlii demonstrează puternice simpatii de extremă dreapta, pe care Ogoranu le tratează ca pe un alt aspect firesc al existenței de zi cu zi, la îndemână în societatea timpului, membru în frății de cruce și activ în continuare în perioada facultății (după 1944), Ogoranu povestește, fără talent literar, dar, după propriile sale relatări, cu veleități în această privință, cum ,,participă’’ la Rebeliunea Legionară din ianuarie 1941 și se implică în lupta prolegionară, atât cât se mai putea pe atunci, până în mai 1948, când, alături de alți camarazi verzi, decide să se retragă în munți. Urmează ani grei pentru banda sa, străbătuți de frig, de foame, în care aceasta este urmărită de către autorități, ani de crime, jafuri, boli mai mult sau mai puțin grave, înțelegeri și taine cu ciobani, aventuri ocazionale la deal, dar și multă credință legionară în mântuirea neamului de comunism, Antihristul românilor. Până în 1955, Ogoranu trăiește asemenea unui animal hăituit, dar încă sperând într-o intervenție americană sau măcar occidentală. După 1956 încoace, legionarul stă ascuns în casa unei țărănci văduve, căsătorită în trecut cu un alt purtător al cămășii verzi, cu ceva școală și mamă a doi copii, angajată ca lăptăreasă după 1961, cu care trăiește în concubinaj și pe care o consideră soția sa. Fiind de pregătire agronom, acesta se dovedește destul de iscusit în treburile agricole, după propria sa depoziție, contribuind astfel la prosperitatea gospodăriei și a morii unde locuiau. Ogoranu, în schimb, declară că începe să aibă îndoieli despre tinerețea sa și crezul legionar. Observă cum regimul schimbă în bine viața celor mai mulți români și cum, de asemenea, speranțele generației sale de modernizare a României sunt împlinite de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej și de cel al lui Nicolae Ceaușescu, pentru care Ogoranu are o deosebită stimă în scris. Nu credem că aceste declarații sunt sincere, avand în vedere că sunt scrise sub presiunea organelor de anchetă. Opera memorialistică de după 1990 nu coincide, după cum arată autorii, cu mărturisirile de simpatie pentru regim din această declarație luată de Securitate. Presupunând totuşi că sunt idei și păreri exprimate cu sinceritate, Ogoranu este legionarul care se bucură să vadă, în mijlocul anilor 1970, cum regimul totalitar demonstrează patriotism și respect pentru bunăstarea locuitorilor simpli ai patriei dragi. Circumstanța este cel puțin ironică, dacă ne gândim că depoziția este dată în fața organelor de Securitate ale unui stat cu ideologie oficială antifascistă. Personalul de la Securitate procedează civilizat și cu deferență în activitățile sale de anchetare. În schimb, ceea ce se poate deduce din mărturia legionarului Ogoranu, și nu este amintit de autori în cuprinsul cărții, este totuși admirabila rezistență a acestui om. Un sfert de secol de recluziune autoimpusă, din care șapte ani pierduți pe crestele munților, prin hrube, peșteri, gropi, văi, pe ger, pe ploaie, pe zloată, prin troiene, cu burta goală nu sunt experiențe ușor de acceptat sau de suportat de chiar oricine. Duritatea regimului instaurat de P.M.R. și P.C.R. și cruzimea inumană cu care îi trata pe acești proscriși, care, odată prinși, înfundau pușcăria grea și mizerabilă din anii ’50, atunci când procesul de tortură și reeducare era încă în funcțiune, le asigură o aură de eroi veritabili, de indivizi cu însușiri remarcabile fascistului Ion Gavrilă Ogoranu și acoliților lui. Reabilitarea sa publică, inclusiv de către instituțiile statului român, este, în schimb, o eroare penibilă, o falsificare indigestă a ceea ce a fost anticomunismul antidemocratic, ceea ce nu face decât să indice, înca o dată, gradul ridicat de revizionism istoric anticomunist de după 1989.
Prin documentarea istorică metodică și prin rigoarea examinării dosarelor de la ANCSAS, care stau în spatele acestei lucrări dense, Între mit și bagatelizare este o carte de istorie care nu poate fi decât apreciată. Ignorarea ei trimite deja la asumarea riscului de a nu analiza istoria României în secolul al XX-lea decât sub forma unei monocromii stridente, cum, de altfel, este deja procedura cea mai des întâlnită și cea cu un câștig sigur de cauză.
